Sfarsitul copilariei – Arthur C Clarke

Nu stiu despre voi, dar eu nu am mai citit nimic de domnul Arthur pana sa pun mana pe „Sfarsitul copilariei”. Nu mai tin minte cu ce ocazie am cumparat-o, dar vrand sa fac o pauza de la seria „Sword of truth” a lui Goodkind, am citit descrierea de pe spate (din nou 🙂 ) si m-am apucat curioasa sa o citesc. Si curioasa am tot ramas pe parcursul intregii carti, caci extraterestrii care poposesc intr-o buna zi pe Pamant – overlorzii cum ii numeste omenirea – sunt plini de mister. De la infatisare la adevaratul lor scop, cartea ridica o multime de intrebari carora le vei afla raspunsul o data cu restul omenirii, nu mai devreme! Caci nu poti cunoaste decat daca esti pregatit pentru ceea ce vei afla…

Overlorzii aduc pacea pe Pamant, si astfel oamenii ating utopia de mult visata. Fiecare e liber sa faca ce vrea, sa isi urmeze pasiunile, caci banii nu mai sunt o problema. Ei continua insa sa monitorizeze omenirea, ca pe un exponat rar intr-un muzeu, studiindu-l indeaproape si incercand sa inteleaga. Insa adevaratul scop al overlorzilor este acela de a „mosi” omenirea spre un alt nivel existential.

Pe langa faptul ca am fost urnita de o dorinta continua de a afla de ce? cine sunt? ce se intampla? cum arata planeta acestor fiinte?, cartea mi-a placut pentru ca ridica probleme cu care omenirea inca se confrunta, insa rezolvarea lor e una la care nu ne-am gandi, sau am considera-o putin „trasa de par”.

De ce? Pentru ca titlul vorbeste despre sfarsitul copilariei omului ca civilizatie si ca individ. Caci planul de existenta catre care toate religiile aspira, intr-un mod mai mult sau putin evident, este contopirea cu Creatorul, aderarea la un fel de Constiinta Universala. Constiinta care, in cartea lui Clarke, desi misterioasa si rareori pomenita, pare la fel de dornica de contopire ca si omul si la fel de avida de cunoastere ca si acesta.

 

Recomandata? Foarte! 🙂

 

Dialog

– Si cum sa stam si sa privim la stele, in asteptarea ploii? Hai, vino sa zburam, i-am zis! Peste mari si peste tari, ca in povestile cu zane!
– Peste mari si peste tari? ma intreaba, zambind incurcata. Mai degraba as lua-o incetisor, prin valea cu narcise…Uite! Soarele miroase-a vara, si ochii tai privesc prea departe sa mai vada…
– E vara oriunde, ii zic eu. Nu vrei sa vezi? Sa cunosti? Sa razi obosita si sa te arunci in valuri?
– De ce nu vrei sa ne asezam un pic, sa iti povestesc? Uite aici, salcia ne face umbra. Inchide ochii, adu-ti aminte. Inchide ochii, creste-ti aripi! Inalta-te si priveste lumea…nu mai e nimeni sa o vindece…
– Inchide ochii si adu-ti aminte, am fost si noi ploaia, pe cand ei erau pamantul, ii zic, intelegand in sfarsit. Am uitat multe, mai adu-mi aminte…

 

Fara doar si poate

Fara doar si poate, imi spune pasarea, nu-ti trebuie aripi sa zbori, dar cu siguranta ti-ar fi de folos!
Fara doar si poate, sare si furnica, nu-ti trebuie putere sa misti muntii, dar cu siguranta ti-ar fi de folos!
Fara doar si poate, se inclina bradul, nu-ti trebuie inaltime sa ajungi la stele, dar cu siguranta ti-ar fi de folos!
Fara doar si poate, se unduie iarba, nu-ti trebuie liniste sa visezi, dar cu siguranta ti-ar fi de folos!
Fara doar si poate, le spun eu, nu-ti trebuie buze sa zambesti, dar cu siguranta v-ar fi de folos…

 

Wizard’s First Rule – Terry Goodkind

De seria „Legend of the Seeker” am vrut sa ma apuc de 2-3 ani incoace, dar parca nu ma lasa inima sa incep iar o serie cu 10+ carti. Incetul cu incetul le-am procurat pe toate de pe bookdepository.com si in vacanta de iarna m-am apucat de citit. Imi vine sa ma duc in trecut si sa imi dau o palma. Cartea a fost superba! Mi se pare ca e tot ce mi-am dorit sa citesc intr-un roman fantasy, ultimele carti care mi-au dat senzatia asta au fost cele ale lui Robert Jordan (serie pe care nu am terminat-o, astept sa termine RAO de publicat toate volumele…desi nu cred ca mai pot astepta atat). Probabil ca va uitati urat la ecran acum…despre „Song Of Ice and Fire” nu zici nimic? Ei..ba da..mi-au placut la nebunie cartile lui Martin, in principiu pentru intrigile politice si personajele pe care nu le poti plasa decat intr-o gray area a constiintei. Insa „I’m a sucker for old school fantasy literature”. Cu vrajitori, cu tipuri diferite de magie, cu o gramada de creaturi magice si ciudate venind de prin taramuri indepartate.
Long story (really long) short, cam despre asta e vorba:
Richard Cypher este un handsome forest guide, care o intalneste intr-una din peregrinarile lui pe Kahlan, care mai tarziu se dovedeste a fi o Confessor (no spoilers aici, noi aflam de prin primele capitole..Richard insa…mai incolo 🙂 ). O salveaza de la moarte si pornesc impreuna in cautarea Vrajitorului de Prim Ordin care se ascunsese cu ani in urma in Westland, taramul fara magie, vrajitorii si alte giumbuslucuri. Acest vrajitor se dovedeste a fi un cunoscut a lui Richard (surpriza!!) si astfel pornesc intr-o aventura pentru a-l opri pe Darken Rahl de a folosi the Boxes of Orden, lucru care l-ar face stapan peste lumea viilor si a mortilor. Pentru ca vedeti voi, acest Darken Rahl e in cardasie cu „The Keeper” – which is, of course, the keeper of the souls.
Midlands si Westlands sunt despartite printr-un val de magie pus acolo de cateva zeci de ani, pentru a separa lumea cu magie de cea fara. Valul este periculos si cine trece pe acolo…slabe sanse sa se mai intoarca. Desigur ca prin acest val exista o trecatoare, cunoscuta de putina lume, trecatoare prin care Richard Si Kahlan trec in Midlands. O data ajunsi aici, merg sa devina one of the Mud People, vorbesc cu spiritele stramosilor, cunosc o vrajitoare neasemuit de frumoasa si puternica. Afla profetii, sunt despartiti de catre minionii lui Darken Rahl, trec prin aventuri uluitoare si sunt readusi impreuna catre finalul cartii.
Pe parcursul cartii, puterea lui Richard creste creste si nu se mai opreste! El nu este nimeni altul decat the Seeker, care pe langa asta pare a avea si usoare inclinatii catre magie. 🙂
Mi-e tare greu sa prind intr-un review cat de frumoasa e cartea si cat de mult mi-a satisfacut dorinta de un epic fantasy :). Asa ca cititi-o repejor si nu mai pierdeti timpul!!

 

Printul din negura – Carlos Ruiz Zafon

„Printul din negura” este primul roman al lui Zafon, orientat catre cititorii mai tineri, cu care a participat si castigat primul sau concurs de literatura.
Mi-am ales cartea din nenumaratele noi achizitii de pe elefant, site care ma pacaleste mereu sa cumpar carti cu ofertele lor :), pentru a o citi in „vacanta de Craciun”, cand am timp doar de lenevit, acasa.

Actiunea are loc, la fel ca si in „Luminile din septembrie”, pe malul unei mari, unde o familie a unui ceasornicar se muta de la oras, in incercarea de a evita razboiul. Insa casa pe care o cumpara este fosta locuinta a unei familii care traieste o mare tragedie, aceea de a-si pierde fiul in bratele marii.
Nu numai atat, dar subsolul detine o cantitate impresionanta de filme vechi, home-made – imagini ale gradinii stranii din spatele casei, plina cu statui ce parca au o viata a lor.
Alaturi de ceasuri ce merg invers si pisici negre malefice, Max si sora lui mai mare, Alicia, se imprietenesc cu unul din locuitorii satului – Roland. Alaturi de el si de bunicul acestuia dezleaga misterul casei, al statuilor si al nefericitei intamplari.

Comparativ cu „Umbra vantului”, „Printul din negura” este clar romanul unui scriitor aflat la inceputuri, care inca isi cauta vocea si identitatea. Desi are idei bune, acestea nu par aduse la adevarata lor valoare. Cartea pare neslefuita, scrisa naiv.
Ca gen, cred ca este light-horror (daca exista asa ceva). O recomand celor care vor o lectura entertaining, dar atat :). In afara de gradina plina de statui misterioase, care mi-a lasat un sentiment de „Zona crepusculara”, nu m-a impresionat cu nimic in mod particular.
Am sa ii dau 2.5/5.
Felicitari editurii Polirom pentru coperta, care m-a convins, alaturi de autor, sa o cumpar 🙂

 

The EarthSea Quartet – Ursula K. Le Guin

Imi doream demult sa citesc cartile, mai exact de cand, candva prin generala/inceputul liceului am vazut filmul „Earthsea”. Poate ca nu e unul din cele mai stralucite, dar tin minte ca mi-a placut mult universul si povestea.
Asa cum o spune si titlul, cartile sunt in numar de 4, insa nu foarte groase – de aceea au putut fi legate intr-o singura carte, cu o coperta minunata 🙂
Earthsea este povestea tanarului Sparrowhawk, un ciobanas tanar dintr-un oarecare sat, care detine puteri magice spectaculoase. Ajunge sa invete la marea scoala de magie din Roke, insa fiind mandru si iute la manie, deschide portile catre „cealalta parte” pentru a-si demonstra puterile. De acolo intra in lumea noastra o umbra care il va urmari si vana mult timp, pana cand hotaraste sa devina din vanat vanator si sa plece in cautarea ei.
Cel de-al doilea volum urmareste povestea unei tinere preotese a mormintelor din Atuan pe care Sparrowhawk (care nu e numele lui adevarat, pe care din motive lesne de inteles, nu il pot dezvalui – numele adevarat va va da putere asupra lui, desigur) o va intalni si cu ajutorul careia ca intregi inelul care va aduce pacea si regele mult asteptat.
In urmatoarea carte il gasim pe Sparrowhawk Archmage (arhimag?? – mai marele vrajitorilor pe scurt) la universitatea din Roke de unde pleaca sa investigheze disparitia misterioasa a puterilor magice de pe Pamant. Calatoria il va duce, alaturi de viitorul rege al tinutului, pe taramuri dincolo de viata, de unde va iesi schimbat pentru totdeauna.

In ultima parte ii gasim pe cei doi, preoteasa (Tenar) si Sparrowhawk, regasindu-se si traind impreuna ultimele aventuri ca mai apoi sa aiba o viata linistita, cu ajutorul copilului-dragon desigur 🙂

Din acestea nu lipsesc concepte despre echilibrul lumii care trebuie mentinut si nu stricat prin vraji necugetate, dragoni care vorbesc limbi stravechi, vrajitori rai, profetii si tot ce va mai puteti dori.

Cu toate ca universul creat de Ursula este unul de exceptie si cu toate ca intamplarile prin care trec personajele sunt minunate, acesta nu este lucrul care mi-a placut cel mai mult, ci modul in care scrie. Societatea este una medievala, unde rolul femeii este in continuare in casa, in bucatarie si sa aiba grija de copii, iar Ursula surprinde acest lucru perfect prin felul sau de a scrie. Nu este ceva ce pot explica foarte bine, insa scrisul in sine pare a veni dintr-un timp stravechi, mai simplu, dar cu toate astea mai intelept 🙂 Descrierile facute sunt „primitoare”, facandu-ma sa ma simt de parca citesc cartea in fata unui semineu, cu o cana de ciocolata calda si cu o pisica in brate (lucru de-a dreptul divin, nu-i asa?).
Parerea multora este ca ritmul intamplarilor scade considerabil, devenind plictisitor, mai ales in ultima carte, unde este descrisa viata domestica a lui Tenar. Mie insa nu mi-a displacut nimic. Just made me all cozy inside 🙂

 

Floarea de loldilal – Ana-Veronica Mircea

Nu mai citisem demult o carte de un autor roman. De o autoare romanca, cu atat mai putin. „Floarea de loldilal” a ajuns in posesia mea la unul din targurile Gaudeamus si si-a asteptat cumintica randul. Am inceput sa o citesc asteptandu-ma sa fiu dezamagita. Ceea ce a urmat mi-a depasit uimitor de mult asteptarile. Sper ca doamna Ana-Veronica sa continue sa mai scrie si sa ne arate ca romanii pot sa scrie si pot sa o faca chiar foarte bine :).
Cartea este o colectie de povestiri, majoritatea SF, insa cateva au tente fantasy (basm romanesc). Am intalnit idei originale (cel putin din punctul meu de vedere, nu uitati ca nu citesc chiar atat de mult SF 🙂 ) – ca inchisorile (n-1)-dimensionale, unde detinutii sunt trecuti la dimensiuni mai mici decat cele in care traiesc (bidimensional, 1-dimensional etc). Se abordeaza si ideea timpului si cum o modificare, oricat de mica, poate schimba cursul timpului in moduri neasteptate.
Ana-Veronica scrie frumos, cursiv, amuzant si usor ironic. Cartea am citit-o repede-repede. Nu numai pentru ca nu este foarte groasa, dar si pentru ca povestile imi placeau mult prea mult.
„Paradisul barbatilor” deschide cartea. Este povestea unui barbat care pleaca pe o alta planeta unde, din cauza unor mutatii ADN, se nasc aproape exclusiv fete, de aceea acestia trebuie sa importe barbati de pe alte planete. Insa nimic nu e asa simplu si frumos precum pare. Barbatul trebuie sa se supuna legilor locale, al numarului minim de sotii si trebuie sa aiba grija de toate. Iar o familie cu zeci de soacre nu poate fi linistita, nu-i asa? 🙂
Preferatele mele au fost „Slujba temporara” – pentru sfarsitul tulburator si implicatiile morale.
„Scrisoarea lui Zwiat” pentru ca a potretizat perfect o lume unde nu mai exista pareri si ganduri private.
„Sfinte Dumnezeule!” – pentru umor :).
„Clocitorul Josh” – sunt sigura ca stiu o varianta a povestii acesteia de undeva. Insa nici acum nu mi-am adus aminte de unde. 🙂
„Izvoditorul” – mi-a adus aminte de povestea lui Cthulthu.
De fapt, cu cat ma gandesc mai mult, cu atat mai adaug pe lista. Luati-o si cititi-o pentru ca merita! 🙂

 

Bestiile ataca (Scoala de Vrajitorie #3) – E. Rose Sabin

Ultimul volum al seriei incheie intamplarile incepute in primul volum si incheie o poveste de dragoste pe care o vazusem infiripandu-se in volumul 2.
Personaje principale aici sunt Rehanne si Gray, pe care ii cunoscusem in primul volum. Gray este unul din cei care a fost furat de catre Femeile Teribile, in timp ce pe Rehanne o stim datorita talentului sau de a face vraji, dar pe care l-a mostenit de la bunica sa.
Crime oribile au loc in scoala si se cauta un vinovat. Directoarea, alaturi de Veronica si Tria (care devine, ce credeti, ajutorul femeii de serviciu 🙂 ) dau o mana de ajutor, insa, asa cum ne-au obisnuit, evita sa intervina prea mult. Acesta ar fi un lucru care m-a deranjat atat in prima carte, cat si acum. Se incearca justificarea acestui comportament – „Datatorul de putere” supune la incercari dupa cum stie, cu un motiv, cu siguranta! Insa nu se insista asupra acestui lucru.
Din nou am fost surprinsa de inventivitatea scriitoarei, de prezenta numeroaselor talente ale elevilor. Se incearca din nou introducerea unor concepte mai complexe – existenta multiplelor planuri, extinse atat pe plan temporal cat si spatial. Ce-i drept, cea mai atractiva idee din trilogie mi s-a parut modul in care Scoala era mereu un mister, asemanator Hogwarts oarecum. Insa, spre deosebire de aceasta, unde existau intr-adevar multe coridoare si camere secrete, care erau insa accesibile majoritatii, Scoala de Vrajitorie a lui Sabin pare sa aiba constiinta proprie. Numeroasele ei camere si etaje se dezvaluie cu atat mai mult cu cat elevii progreseaza si ating noi nivele ale puterii.

Sfarsitul nu a fost chiar pe placul meu, poate pentru ca nu a fost idilic, desi innoada firele lasate dezlegate (loose ends – see what I did there? ). Nu ma pot plange, nu voi ramane cu intrebari fara raspuns si nici cu dorinta de nestavilit de a citi inca ceva din acest Univers. Sabin face o treaba destul de buna, dar nu te face sa indragesti vreun personaj in mod particular (poate doar unul din ele – Veronica, desi am si aici rezerve 🙂 ).

All in all, a fost o trilogie pe care nu imi pare rau ca am citit-o, cu ocazionale rasturnari de situatie si momente pline de actiune. Perfecta pentru zilele de vara, daca vreti sa va amintiti de zilele lipsite de griji ale copilariei si adolescentei.

 

Puteri Periculoase (Scoala de Vrajitorie #2) – E. Rose Sabin

In cel de-al doilea volum al trilogiei „Scoala de Vrajitorie”, aflam mai multe despre scoala Lesley Simonton si de ce a luat ea nastere. Printre protagonisti se numara chiar Lesley, alaturi de cel mai bun prieten al sau, Trevor, care pleaca impreuna sa isi descopere puterile in Comunitatea celor cu darul magiei, aflata in Port-Of-Lords. O data ajunsi acolo, necazurile incep. Cei doi, cu Trevor in frunte, sunt neglijenti si se lasa usor pacaliti chiar din gara (cam cum se intampla si in zilele noastre de altfel). Sunt drogati si jefuiti, insa au noroc sa nimereasca in casa unei vrajitoare foarte pricepute, al carei nume e posibil sa vi se para cunoscut – Veronica.
Desi destul de infantila in numeroase ocazii si lasandu-mi din nou impresia ca scriitoarea se grabeste in actiune, se grabeste sa ii omoare pe toti (much like our beloved George Martin) etc, cartea e o lectura interesanta si palpitanta. Desigur, tinerii au incredere in toata lumea, mai putin in cine trebuie. Dar asta e, din nou, aproape ca in zilele noastre 🙂
Veronica e personajul meu preferat din carte (si probabil din toata trilogia). E calma, are puteri nemasurate (e Adepta!) si duce pana la urma actiune la BUN sfarsit. Desi cineva va fi sacrificat in final, trebuie sa ne multumim cu ideea ca alegerea a fost a lui.
Nu voi spune mai multe, deoarece e usor sa stric surpriza vorbind despre o carte asa scurta, insa o recomand, la fel ca si pe prima – lectura usoara, care va duce usor cu gandul la Harry Potter, desi nu sunt la fel de complexe si nici pe departe la fel de amuzante.

 

Scoala de Vrajitorie – E. Rose Sabin (cu minor spoilers)

Nu strambati din nas va rog :). Desi cartea pica in categoria young adult (desi eu credeam ca e mai degraba fantasy for kids sau ceva de genul), are niste elemente surprinzator de complexe. De la vraji care duc la dedublarea eului pana la pacturi cu fiinte malefice, cartea are de toate. Actiunea se desfasoara pe parcursul a 300 de pagini si poate de aceea scriitoarea face introducerea cat de poate de repede si apoi intra direct in actiune (pe scurt – Tria este o fata cu har care ajunge la o scoala pentru cei asemenea ei. Insa ce gaseste acolo o dezamageste profund). Eu cred ca m-am dezobisnuit ca actiunea sa inceapa repede. „Ceasloavele” pe care le citesc de obicei se „intampla” mai incet.
Un pic tras de par mi se pare si modul in care directoarea scolii se ocupa de niste studenti nastrusnici. Si aici ma refer ca nu se ocupa deloc, o lasa pe Tria, saracuta, studenta in anul I. Tria va ajunge in lumi paralele, se va imprieteni cu persoane cu o multitudine de haruri – metamorfoza, vindecare – si se va indragosti.
Actiunea ia o intorsatura mai intunecata spre sfarsitul cartii, culminand cu moartea protagonistei. There’s a catch here, nu e chiar major spoiler :).
Ciudat mi s-a parut si faptul ca scriitoarea pare ca nu a mai intentionat sa scrie alta carte in aceasta serie. Intr-un singur an, Tria absolva scoala si ajunge la ultimul nivel de constientizare a puterii – magicul numar sapte (7).
E o carte light, de citit in vacanta de vara. E palpitanta si scrisa frumos (si tradusa asemeni). Cuvintele curg natural, dandu-mi impresia de o carte buna, chiar daca aceasta nu exceleaza la capitolul introducere si incheiere :).
O recomand ca o pauza de la carti mai serioase. Sabin atinge niste lucruri destul de interesante si complexe, dar le da o nota mai pozitiva, chiar si asa. Nu trebuie sa uitam cine este publicul tinta!
I enjoyed it, pe scurt, iar acum mai am un picut si termin si urmatoarea carte din serie. Va tin la curent!