RSS

Arhive pe etichete: timp liber

Trilogia Farseer – Robin Hobb

Ultima serie fantasy pe care am reusit sa o citesc a fost, uimitor, doar o trilogie! Pe numele ei, trilogia Farseer, de Robin Hobb, publicata de Nemira.
Trebuie sa recunosc, mi-a fost greu sa citesc prima carte. Si mai greu mi-a fost sa cred ca o sa ajung sa le termin pe toate. Dar pentru ca inima nu ma lasa niciodata sa las neterminata o carte inceputa, m-am incapatanat putin si am reusit sa trec cu bine de prima jumatate a cartii. De acolo, aproape ca a inceput sa imi placa. Ultimele capitole le-am citit pe nerasuflate si am apreciat (nu o data) situatiile limita la care au fost supuse personajele si cum au reusit sa treaca peste ele. Incepand cu volumul doi, Hobb pare ca a descoperit de fapt cum trebuie scrisa o carte, pentru ca intamplarile prin care trece personajul principal – Fitz – m-au lasat deseori cu dorinta sa mai citesc „doar urmatorul capitol”.
Ultimul volum insa l-am citit asa cum nu mai citisem o carte demult. Repede, in 3 zile. Poate si pentru ca am avut timpul necesar – am fost acasa, de Paste – dar mi-a placut la nebunie. Nu imi mai venea sa las cartea din mana si elementele fantasy aparute pe ultima suta de metri – care inainte fusesera doar zvonuri din manuscrise vechi – au fost binevenite. Deznodamantul a fost unul „bittersweet”. Nu a fost happy endingul pe care il doream, pentru ca povestea a fost, in principiu, una despre sacrificiu, datorie si loialitate.

Dar despre ce tot vorbesc? O sa incerc sa va trezesc interesul fara spoilere, pentru ca nu se cuvine 😀

Personajul principal este FitzChivalry, baiatul bastard al lui Chivalry, mostenitorul tronului celor Sase Regate. Cand mama acestuia se hotaraste sa renunte la el si sa il dea pe mana familiei regale, primul om pe care il cunoaste baiatul este mana dreapta a tatalui sau, Burrich, care ii va deveni mentor si prieten de-a lungul povestii.
Tatal sau renunta la mostenirea tronului si pleaca sa traiasca alaturi de sotia sa, Lady Patience. Insa in urma unei intamplari nefericite, Chivalry moare.

Urmatorul mostenitor al tronului este Verity, al doilea fiu al regelui Shrewd, print pe care Fitz il va iubi si sluji, facand pentru el lucruri de neinchipuit, incercand sa il apere de ura fratelui sau mai mic, Regal.

Fitz este recunoscut de catre bunicul sau, Shrewd, care se ocupa indeaproape de educatia sa, asteptand in schimb devotamentul sau, numindu-l „omul regelui”. El invata sa scrie, sa citeasca, sa se lupte cu sabia si pe ascuns, sa devina asasin.

Insa Fitz nu este un baiat obisnuit. El este inzestrat cu Mestesugul, ca toti cei din neamul Farseer, puterea de a comunica cu altii telepatic si de a le influenta gandirea. Puterea Mestesugului poate fi uriasa, putand provoca dureri ingrozitoare si chiar moartea. Si tot Fitz stapaneste, nestiutor, Harul, un tip de magie straveche, cu ajutorul careia poate comunica cu animalele si isi poate infrati inima si sufletul cu unul anume, pe viata.

De aici, intrigi, tradari, povesti de dragoste. Printul Regal face tot posibilul sa puna mana pe tron si isi tradeaza tatal si fratele in cele mai grele timpuri, deoarece Regatele sunt atacate de Pirati si nu sunt deloc pregatiti pentru ceea ce ii ameninta. Fitz face sacrificii uriase si il ajuta pe Verity sa duca la bun sfarsit chemarea Strabunilor. Ce implica insa acest lucru, va invit sa descoperiti 🙂

Cred ca personajul meu preferat a fost bufonul regelui, pentru ca desi reusim sa aflam cate ceva despre el, nu ii aflam vreodata numele, sau daca nu cumva, bufonul este, de fapt, o EA.

Recomand cartea iubitorilor de fantasy, insa va rog sa „aveti putintica rabdare”, promit ca devine interesant un pic mai tarziu 😀

Reclame
 
2 comentarii

Scris de pe mai 6, 2013 în carti

 

Etichete: , , , , ,

Despre Cirque du Soleil si alte intamplari

Stim cu totii ca Cirque du Soleil a fost in Romania saptamana trecuta. M-am numarat si eu printre norocosii care au asistat la unul din spectacolele lor. Mai exact, am fost chiar la prima reprezentatie, cea de miercuri seara. Dar sa incepem cu inceputul.
Trebuia sa ma intalnesc cu L. la Crangasi, si de acolo sa luam 41 pana aproape de Romexpo. Dintr-un motiv sau altul, creierul meu are impresia ca metroul spre Crangasi se ia de pe peronul gresit (mi s-a mai intamplat). Pana sa imi dau seama ca astept aiurea, (moment in care am alergat din capatul peronului si am urcat si coborat scarile spre celalalt) metroul a plecat. Mai exact, mi-a inchis usile in dragul meu nas. Trebuia sa ajungem in mai putin de o ora si incepusem sa fiu stresata. Needless to say, am stresat-o si pe L, care a fost totusi destul de draguta sa nu imi scoata ochii pentru asta restul serii.
Am ajuns totusi devreme, am avut timp sa ne luam si ceva de rontait, dupa care am plecat sa ne cautam locurile. Locuri care erau cam in colt, si am fi vazut un pic prea din profil toata reprezentatia, dar de, asta era ceea ce gasisem cand ne-am hotarat sa ne luam biletele. Soarta a avut totusi alte planuri cu noi. Fix in fata scaunelor noastre era amplasat unul din stalpii care sustineau scena, asa ca am primit frumusel alte bilete, care erau muuult mai pe centru (yay!). Nu mai spun ca pana sa le primim, am avut un mini atac de cord, dandu-ne seama ca nu o sa vedem nimic. Ma bucur ca organizatorii au avut grija de asta.

Trebuie sa spun ca de la inceputul si pana la sfarsitul spectacolului nu mi-a venit sa cred ca ii vedeam live. Erau oamenii la care ma uitam fascinata in liceu si care erau acum in fata mea, facand lucruri incredibile. Daca ar fi sa aleg un numar preferat, as spune gemenele de la trapez. Si oamenii de la bare. Mereu m-a uimit si fascinat un lucru la Cirque du Soleil – sincronizarea. Pentru ca este perfecta de fiecare data. Si decorurile, care au fost de basm, ca iesite dintr-o poveste pentru copii. Si sa nu uit de muzica – care e LIVE, pentru ca ei vin cu orchestra cu tot(!!), care e acompaniata de voci feminine care sigur te vor urmari mult timp dupa ce spectacolul s-a terminat.

Mi-a placut ca s-au jucat cu publicul si ca numerele cu clovnul erau chiar amuzante. Si ca prezentarea spectacolului a fost facuta intr-o romana care a sunat aproape natural (si cand spun asta, ma refer ca a fost vorbita cu diacritice cu tot).

Si sa nu uitam ca au inceput la 20:00. Nici mai devreme, nici mai tarziu.
Ii astept cu nerabdare sa se intoarca. As mai merge din nou, chiar daca ar veni cu acelasi spectacol. Care apropo, se numeste „Saltimbanco”.

Dar cum viata a simtit nevoia sa fie dreapta, s-a gandit ca, daca tot am primit niste locuri de 1000 de ori mai bune decat cele pe care le aveam, ar fi bine sa stam un pic in frig pentru asta. Pentru ca era prea tarziu pentru autobuze – si chiar daca am fi prins autobuzul, metroul nu prea – ne-am gandit sa luam un taxi. Urasc taximetristii din Bucuresti. Asta pentru ca am stat aproape o ora intr-un frig ingrozitor, sunand la firme care fie nu raspundeau, fie nu aveau masini disponibile…si pentru ca cei care treceau pe acolo nu acceptau sa ne duca decat pentru sume exorbitante (sau mai rau, deloc) lasandu-ne fara pic de mustrari de constiinta sa inghetam de frig la -20 de grade. Am reusit, intr-un final, sa plecam alaturi de un cuplu care mergea tot in regie, cu un taxi care ne-a vazut si a acceptat sa ne ia fara sa strambe din nas, si a pornit si ceasul, cum este normal.
Am ajuns acasa deci, inghetata de frig cum nu credeam ca pot fi. Dar vazusem Saltimbanco, deci … pot spune…”ce mai conta?:)”.

Trapezul…:

Si oamenii de la bare:D

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 16, 2012 în Povesti, viata urbana...

 

Etichete: , ,

Un rezumat

Vroiam sa scriu despre 3 filme pe care le-am vazut si m-au incantat, insa timpul si probabil, de ce sa nu recunosc, si lenea m-au facut sa aman momentul.
Cum momentul a trecut..o sa incerc sa recuperez.

1. The Legend of The Guardians – The Owls of Ga’Hoole.

In primul rand sunt desene animate. 3D. In al doilea rand, sunt cu niste bufnite adorabile, care m-au facut sa oftez cate un „awww” de destul de multe ori pe parcursul filmului. De mentionat Kludd, care era un fel de bufnita cu ADHD:).
In al treilea rand, au un „Lords of the Rings” feeling, cu consacrata batalie dintre Bine si Rau, alaturi de o coloana sonora minunata si niste efecte speciale care m-au lasat muta de admiratie.
So…you know…feel your gizzard!

2. TRON

L-am vazut la IMAX. A fost superb. Cu o poveste Matrix asezonata cu Star Wars, pe principiul „robotii vor triumfa, dar macar primesti fata”, TRON este minunat nu pentru ca, la final, nu e decat o colectie de clisee care si-au schimbat culoarea parului si au trecut la colectia de toamna-iarna, ci pentru ca are efecte de-a dreptul „breathtaking”. Si pentru ca imi place actorul principal.
Ridica totusi niste probleme filosofice legate de Creator, ceea ce il mai scoate putin din…povestea al carei sfarsit oricum il stii. Plus ca are un final putin twisted. Putin am zis.

P.S. Ochiul meu nu mai vazuse IMAX pana acum si am ramas cu gura cascata de cand a aparut castelul Disney pe ecran. Deci da. Plus ca mi s-a parut amuzanta prezentarea uimitorului cinematograf inainte de inceperea filmului :).
Si mi-a placut cromatica :D.

3. Tangled

Basmul „Salaticai” de Fratii Grimm in editie revazuta si adaugita. Cu subtitrari. Incepe sa mi se faca friCA CA desenele o sa fie doar dublate prin cinematografe. Cel putin trailer-ele asa le difuzeaza. Si orele cu subtitrari sunt mai rare. Dar sa speram ca nu o sa fie cazul.
So. Tangled. Despre Rapunzel si parul ei fermecat. Acum, sincer sa spun, nu mai stiu despre ce era povestea in original, stiu doar ca in carte era o printesa schitata cu albastru, prinsa intr-un turn din care ii cadea un par fara sfarsit. Deci se prea poate ca ceea ce a povestit fillmul sa fie exact firul povestii.

Nevertheless, ceea ce am apreciat cel mai mult a fost umorul. Momentele de „canto” prin care treceau personajele m-au dus cu gandul la „The Little Mermaid”, pentru ca am fost pur si simplu fascinata de Ariel in tinerete:), vazuta in mica sala de cinematograf de acasa.
Si mi-a mai placut verdele din padure si luminile de deasupra lacului. Si de Maximus (care era un cal) si de Pascal (un cameleon periculos).

Le-as da tuturor cate un 10, cu mentiunea ca Bufnitele primesc si un „cu felicitari”.

 
2 comentarii

Scris de pe ianuarie 21, 2011 în filme

 

Etichete: , , , , , , ,

Harry Potter si Talismanele Mortii (part I) [spoilers…kind of]

Am fost marti la ultimul Harry Potter, la Liberty Center. Dupa ce la case nu era nimeni, am incercat sa stam la coada la mancare, la Liberty poti cumpara bilete si de acolo. Lori castigase 2 invitatii la cinema si venise incantata sa le ridice, insa … am fost de-a dreptul incantati sa aflam ca lista cu castigatorii este de negasit. Mda. Drept urmare, am platit biletul intreg, dupa ce am inceput sa scoatem fiecare ce avea carnete de student, ISIC, sa mai scadem din pret :).
Sala de film a fost aproape goala, si nu stiu cum s-a nimerit ca in spatele nostru sa stea o gasca de fetite care nu aveau mai mult de 7-8 ani si care s-au tot plimbat prin spate si chicotit tot filmul.
Sarind peste detaliile ambientale, filmul in sine a fost superb. Desi au renuntat la ideea de a-l mai face 3D, nu prea cred ca ar fi contat atat de mult, avand in vedere cat de bine au jucat actorii (care vai! ce au mai crescut…) si cat de frumos a fost realizat universul. Mi-am reamintit cat de mult am iubit seria aceasta si ca regret ca autoarea nu s-a hotarat la …. putin mai multe volume de 7. Mi-ar fi placut sa imbatranesc asteptand noile aparitii Harry Potter:).
Harry, Ron si Hermione au jucat genial. Mi-a placut cum au surprins relatia Ron-Hermione in diferite scene, unele awkward si altele, evident, f amuzante (de vreo 2 ori se intalnesc si Ginny si Harry…:D).
Filmul debuteaza plin de actiune, cand Harry Potter trebuie sa fie mutat si intregul Ordin Phoenix il sustine. And it all goes down from there. (in sensul ca unii din ei isi iau lumea in cap, unii sunt raniti si altii…chiar mai mult de atat).
Anumite momente mi s-au parut de retinut. Unul este cu Harry si Hermione care danseaza undeva in the middle of nowhere pe muzica care se aude la radio, incercand sa scape de griji si tristete.
Hermione si geanta ei miraculoasa.
Cei 3 la Ministerul Magiei (aici trebuie felicitati actorii care i-au interpretat), disperati sa „blend in” cu restul vrajitorilor. Tot aici, sarutul lui Ron cu „sotia” lui.
Si inca ceva, care mi s-a parut chiar genial. Felul in care este povestit basmul „The Deathly Hallows”:).

Am plecat de la film cu lacrimi in ochi, pentru ca uitasem. Si chiar daca nu as fi uitat, tot ar fi fost incredibil de trist.
Dar da, merita vazut. Asa cum spune si trailer-ul, fenomenul unei generatii. Oare copiii nostri vor mai sti cine e Harry Potter? Ar fi trist sa nu:).

P.S. M-am hotarat sa recitesc cartile, de data asta in engleza 😀

 
Un comentariu

Scris de pe decembrie 2, 2010 în Alice in Tara Minunilor, filme

 

Etichete: , , , ,

In noapte – Haruki Murakami

Haruki Murakami este unul din scriitorii mei preferati. Daca ar fi sa ii descriu stilul, ar fi asemanator cu cel al lui Eliade, si cand spun asta ma refer la acel „extraordinar” care a patruns in cotidian – cum auzeam mereu cand discutam vreo nuvela pe la liceu. Este un scriitor japonez, contemporan noua:D, publicat in Romania la editura Polirom, unde se bucura de o serie de autor, numai pentru el!:).
M-am apucat sa citesc „In noapte” in mare parte pentru ca uitasem la camin cartea pe care o citesc in momentul de fata si acest lucru l-am realizat cand am vrut sa citesc in tren si mi-am dat seama ca nu am ce. Asa ca m-am gandit ca macar pe drumul de intoarcere sa am ce face, in caz ca ma plictisesc. In plus, am constatat cu stupoare ca aveam in biblioteca 2 carti (!!!) de Murakami pe care nu am apucat sa le citesc, iar acest lucru trebuia remediat cat mai curand.
Dar sa revenim la carte. In primul rand, este o carte scurta. De genul, se citeste in cateva ore. Nu e nici foarte sofisticata, cum tind sa devina cartile lui Murakami la un moment dat in actiune, insa are anumite pasaje, respectiv personaje, care ridica „some major” semne de intrebare. In al doilea rand, asa cum spune si titlul, toata actiunea se petrece noaptea, mai exact intr-una singura. Naratorul se plimba printre mai multe personaje si le observa, uneori distingandu-se clar ca un personaj tert, care doar priveste, neavand voie sa influenteze actiunea. Ca numar de personaje, acestea se pot numara, excluzandu-le pe cele care au doar o replica sau doua, pe degetele de la o mana. Fiecare are anumite traume, serioase sau mai putin serioase, din copilarie, cu care traieste si se impaca in prezent (19-20 ani), insa relatarea lor este ceea ce face din personajele lui Murakami ceva special. Toate dialogurile din cartile lui au marea calitate de a fi extrem de profunde (si poate o data cu asta nu foarte verosimile) si totodata de a ridica intrebari si probleme cu care ne confruntam toti, macar o data in viata.
Apoi, mai este problema timpului. Timp care capata noi puteri si dimensiuni o data cu venirea noptii, insa se topeste in realitate la rasaritului soarelui.
In concluzie, dupa ce m-am chinuit din rasputeri sa nu dezvalui din actiune, caci asta ar fura din farmecul lecturii, recomand aceasta carte cu toata caldura. Si o data cu ea si pe Murakami. Merita citita, poate de 2 ori, caci desi este scurta, starea de confuzie pe care o traiesti cand ai inchis cartea este nelipsita. In timp ce scriam, mi-am adus aminte de niste „semne” presarate prin carte despre care chiar nu imi pot da cu parerea, pentru ca nu stiu ce semnificatie sa dau evenimentelor…
So anyway…read it! 🙂

 
Scrie un comentariu

Scris de pe noiembrie 15, 2010 în carti

 

Etichete: , , , , , ,

Despicable me and the ruthless minions!

Dupa o vara intreaga in care mi-am dorit sa merg la „Despicable me” si nu am reusit, am ajuns la inceputul facultatii sa il vad, intr-o miercuri desigur, cu Orange Film, evident. Avand in vedere ca aparuse cu ceva timp in urma, nu mai rula decat in cateva cinematografe, dintre care si mai putine partenere Orange. Asa am ajuns la Liberty Center, unde cred ca am vazut cea mai amuzanta animatie (daca nu film) a anului 2010. Povestea a fost cel putin ciudata, caci personajul principal isi dorea sa fie cel mai tare raufacator din lume. Si planurile ii sunt naruite cand altcineva reuseste sa fure una din marile piramide din Gizeh.
Asa ajunge sa adopte pentru planurile sale malefice 3 fetite adorabile. Insa slabiciunea tuturor a fost Agnes si a sa faimoasa replica „Does this count as annoying?”, alaturi de multii si maruntii minioni, pentru care toata lumea spera sa se faca un film dedicat in exclusivitate lor.
Pe langa asta, efectele 3D au fost impresionante, mai ales plimbarea in roller-coaster. Una peste alta, i-as da un 5 star rating, 10/10 si il recomand tuturor celor care nu mai stiu la ce comedie sa se uite.
Mai jos, trailer-ul sa va faceti o mica idee:

 
Scrie un comentariu

Scris de pe octombrie 21, 2010 în filme

 

Etichete: , , , ,

Strabunii Avalonului – Marion Zimmer Bradley & Diana L. Paxton

Dupa niste research facut pe wikipedia, am constatat ca seria Avalon a aparut intr-o ordine oarecum invers cronologica desfasurarii evenimentelor din carte. Drept urmare, dupa „Negurile”, care este prima scrisa, dar ultima relativ la timpul din carte, m-am apucat de Strabunii Avalonului, carte care descrie inceputurile cultului Zeitei Mame si despre intalnirea a doua civilizatii si unirea lor pe plan religios.
Stramosii Avalonului se pare ca veneau din Atlantida, pamant sfaramat de izbucnirea unui vulcan (prin „bunavointa” unei zeitati malefice). Insa nu toti locuitorii sai pier in timpul acestui dezastru, ci scapa plecand cu barcile spre alte meleaguri. In graba plecarii doi dintre preotii Atlantidei – Micail si Tiriki(un preot si o preoteasa) se pierd unul de altul, plecand pe vapoare diferite. Reintalnirea lor are loc pe un pamant sacru (unde este situat stonehenge-ul din ce ne da(u) de inteles autoar(ea)(ele)).
Cartea descrie viata celor doi si a comunitatilor cu care se intalnesc, despre cum invata sa se desprinda de tot ceea ce a insemnat viata lor de pana atunci – una a luxului de altfel. De-a lungul povestii am asteptat cu nerabdare reintalnirea celor doi, insa nu dau detalii. Un singur lucru ar merita mentionat, si anume legatura intre Tiriki – Micail si Igraine – Uther. In „Negurile” Igraine si Uther au un vis comun, cu ei fiind un preot si o preoteasa din vremuri apuse. Acestia sunt nimeni altii decat Tiriki si Micail, iar legatura si iubirea dintre cei doi explica pasiunea si iubirea ce o simt unul pentru altul ca Igraine si Uther. Din cate am inteles, tema reincarnarii este una preferata a lui Marion (si in „Sanctuarul” doua preotese par sa se fi intalnit si in alta viata).
Ca o comparatie, „Negurile” mi-a placut mai mult, desi in „Strabuni” se poate observa cu mult mai multa usurinta motivele fantasy. Cel mai mult mi-a placut istoria data Stonehenge-ului, despre care se afirma si in realitate ca ar si la intersectia mai multor campuri energetice foarte puternice si ca este o poarta care comunica cu o lume superioara pe plan spiritual.
Asadar, daca ti-a placut Negurile, nu ai cum (si de ce) sa o ratezi!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe septembrie 27, 2010 în carti

 

Etichete: , , , , ,