Un rezumat

Vroiam sa scriu despre 3 filme pe care le-am vazut si m-au incantat, insa timpul si probabil, de ce sa nu recunosc, si lenea m-au facut sa aman momentul.
Cum momentul a trecut..o sa incerc sa recuperez.

1. The Legend of The Guardians – The Owls of Ga’Hoole.

In primul rand sunt desene animate. 3D. In al doilea rand, sunt cu niste bufnite adorabile, care m-au facut sa oftez cate un „awww” de destul de multe ori pe parcursul filmului. De mentionat Kludd, care era un fel de bufnita cu ADHD:).
In al treilea rand, au un „Lords of the Rings” feeling, cu consacrata batalie dintre Bine si Rau, alaturi de o coloana sonora minunata si niste efecte speciale care m-au lasat muta de admiratie.
So…you know…feel your gizzard!

2. TRON

L-am vazut la IMAX. A fost superb. Cu o poveste Matrix asezonata cu Star Wars, pe principiul „robotii vor triumfa, dar macar primesti fata”, TRON este minunat nu pentru ca, la final, nu e decat o colectie de clisee care si-au schimbat culoarea parului si au trecut la colectia de toamna-iarna, ci pentru ca are efecte de-a dreptul „breathtaking”. Si pentru ca imi place actorul principal.
Ridica totusi niste probleme filosofice legate de Creator, ceea ce il mai scoate putin din…povestea al carei sfarsit oricum il stii. Plus ca are un final putin twisted. Putin am zis.

P.S. Ochiul meu nu mai vazuse IMAX pana acum si am ramas cu gura cascata de cand a aparut castelul Disney pe ecran. Deci da. Plus ca mi s-a parut amuzanta prezentarea uimitorului cinematograf inainte de inceperea filmului :).
Si mi-a placut cromatica :D.

3. Tangled

Basmul „Salaticai” de Fratii Grimm in editie revazuta si adaugita. Cu subtitrari. Incepe sa mi se faca friCA CA desenele o sa fie doar dublate prin cinematografe. Cel putin trailer-ele asa le difuzeaza. Si orele cu subtitrari sunt mai rare. Dar sa speram ca nu o sa fie cazul.
So. Tangled. Despre Rapunzel si parul ei fermecat. Acum, sincer sa spun, nu mai stiu despre ce era povestea in original, stiu doar ca in carte era o printesa schitata cu albastru, prinsa intr-un turn din care ii cadea un par fara sfarsit. Deci se prea poate ca ceea ce a povestit fillmul sa fie exact firul povestii.

Nevertheless, ceea ce am apreciat cel mai mult a fost umorul. Momentele de „canto” prin care treceau personajele m-au dus cu gandul la „The Little Mermaid”, pentru ca am fost pur si simplu fascinata de Ariel in tinerete:), vazuta in mica sala de cinematograf de acasa.
Si mi-a mai placut verdele din padure si luminile de deasupra lacului. Si de Maximus (care era un cal) si de Pascal (un cameleon periculos).

Le-as da tuturor cate un 10, cu mentiunea ca Bufnitele primesc si un „cu felicitari”.

 

Harry Potter si Talismanele Mortii (part I) [spoilers…kind of]

Am fost marti la ultimul Harry Potter, la Liberty Center. Dupa ce la case nu era nimeni, am incercat sa stam la coada la mancare, la Liberty poti cumpara bilete si de acolo. Lori castigase 2 invitatii la cinema si venise incantata sa le ridice, insa … am fost de-a dreptul incantati sa aflam ca lista cu castigatorii este de negasit. Mda. Drept urmare, am platit biletul intreg, dupa ce am inceput sa scoatem fiecare ce avea carnete de student, ISIC, sa mai scadem din pret :).
Sala de film a fost aproape goala, si nu stiu cum s-a nimerit ca in spatele nostru sa stea o gasca de fetite care nu aveau mai mult de 7-8 ani si care s-au tot plimbat prin spate si chicotit tot filmul.
Sarind peste detaliile ambientale, filmul in sine a fost superb. Desi au renuntat la ideea de a-l mai face 3D, nu prea cred ca ar fi contat atat de mult, avand in vedere cat de bine au jucat actorii (care vai! ce au mai crescut…) si cat de frumos a fost realizat universul. Mi-am reamintit cat de mult am iubit seria aceasta si ca regret ca autoarea nu s-a hotarat la …. putin mai multe volume de 7. Mi-ar fi placut sa imbatranesc asteptand noile aparitii Harry Potter:).
Harry, Ron si Hermione au jucat genial. Mi-a placut cum au surprins relatia Ron-Hermione in diferite scene, unele awkward si altele, evident, f amuzante (de vreo 2 ori se intalnesc si Ginny si Harry…:D).
Filmul debuteaza plin de actiune, cand Harry Potter trebuie sa fie mutat si intregul Ordin Phoenix il sustine. And it all goes down from there. (in sensul ca unii din ei isi iau lumea in cap, unii sunt raniti si altii…chiar mai mult de atat).
Anumite momente mi s-au parut de retinut. Unul este cu Harry si Hermione care danseaza undeva in the middle of nowhere pe muzica care se aude la radio, incercand sa scape de griji si tristete.
Hermione si geanta ei miraculoasa.
Cei 3 la Ministerul Magiei (aici trebuie felicitati actorii care i-au interpretat), disperati sa „blend in” cu restul vrajitorilor. Tot aici, sarutul lui Ron cu „sotia” lui.
Si inca ceva, care mi s-a parut chiar genial. Felul in care este povestit basmul „The Deathly Hallows”:).

Am plecat de la film cu lacrimi in ochi, pentru ca uitasem. Si chiar daca nu as fi uitat, tot ar fi fost incredibil de trist.
Dar da, merita vazut. Asa cum spune si trailer-ul, fenomenul unei generatii. Oare copiii nostri vor mai sti cine e Harry Potter? Ar fi trist sa nu:).

P.S. M-am hotarat sa recitesc cartile, de data asta in engleza 😀

 

In noapte – Haruki Murakami

Haruki Murakami este unul din scriitorii mei preferati. Daca ar fi sa ii descriu stilul, ar fi asemanator cu cel al lui Eliade, si cand spun asta ma refer la acel „extraordinar” care a patruns in cotidian – cum auzeam mereu cand discutam vreo nuvela pe la liceu. Este un scriitor japonez, contemporan noua:D, publicat in Romania la editura Polirom, unde se bucura de o serie de autor, numai pentru el!:).
M-am apucat sa citesc „In noapte” in mare parte pentru ca uitasem la camin cartea pe care o citesc in momentul de fata si acest lucru l-am realizat cand am vrut sa citesc in tren si mi-am dat seama ca nu am ce. Asa ca m-am gandit ca macar pe drumul de intoarcere sa am ce face, in caz ca ma plictisesc. In plus, am constatat cu stupoare ca aveam in biblioteca 2 carti (!!!) de Murakami pe care nu am apucat sa le citesc, iar acest lucru trebuia remediat cat mai curand.
Dar sa revenim la carte. In primul rand, este o carte scurta. De genul, se citeste in cateva ore. Nu e nici foarte sofisticata, cum tind sa devina cartile lui Murakami la un moment dat in actiune, insa are anumite pasaje, respectiv personaje, care ridica „some major” semne de intrebare. In al doilea rand, asa cum spune si titlul, toata actiunea se petrece noaptea, mai exact intr-una singura. Naratorul se plimba printre mai multe personaje si le observa, uneori distingandu-se clar ca un personaj tert, care doar priveste, neavand voie sa influenteze actiunea. Ca numar de personaje, acestea se pot numara, excluzandu-le pe cele care au doar o replica sau doua, pe degetele de la o mana. Fiecare are anumite traume, serioase sau mai putin serioase, din copilarie, cu care traieste si se impaca in prezent (19-20 ani), insa relatarea lor este ceea ce face din personajele lui Murakami ceva special. Toate dialogurile din cartile lui au marea calitate de a fi extrem de profunde (si poate o data cu asta nu foarte verosimile) si totodata de a ridica intrebari si probleme cu care ne confruntam toti, macar o data in viata.
Apoi, mai este problema timpului. Timp care capata noi puteri si dimensiuni o data cu venirea noptii, insa se topeste in realitate la rasaritului soarelui.
In concluzie, dupa ce m-am chinuit din rasputeri sa nu dezvalui din actiune, caci asta ar fura din farmecul lecturii, recomand aceasta carte cu toata caldura. Si o data cu ea si pe Murakami. Merita citita, poate de 2 ori, caci desi este scurta, starea de confuzie pe care o traiesti cand ai inchis cartea este nelipsita. In timp ce scriam, mi-am adus aminte de niste „semne” presarate prin carte despre care chiar nu imi pot da cu parerea, pentru ca nu stiu ce semnificatie sa dau evenimentelor…
So anyway…read it! 🙂

 

Facebook…

Am vazut „The social network” acum cateva zile. Mi-a placut. Nu neaparat pentru ca a fost un film extraordinar, ci pentru ca sunt, mai mult sau mai putin, o „Facebook addict”. Si mi s-a parut interesant sa aflu cum a luat nastere acest fenomen mondial. Totul a inceput de la un programator genial pe care l-a parasit prietena, asa ca se hotaraste sa se razbune pe toate fetele (e intotdeauna vorba despre o fata…). De aici, pana la o retea sociala care urma sa cucereasca rand pe rand, statele americane, iar apoi intreaga lume nu a fost decat un pas (si mii si mii de linii de cod). In prezent, principalul fondator al Facebook-ului, Mark Zuckenberg, este cel mai tanar miliardar in dolari, desi in prezent mai detine doar in jur de 50% din actiunile companiei sale.
Trebuie sa ii multumim pentru crearea facebook-ului, desi se pare ca nu a fost ideea sa, ci a avut o sursa de inspiratie…
Actiunea din film are loc pe doua planuri – unul prezent, in care Mark este dat in judecata de cei de la care furase ideea si fostul cel mai bun prieten al sau, co-fondator Facebook. Celalalt plan este al trecutului, in care ni se prezinta intamplarile asa cum sunt ele povestite avocatilor si judecatorului.
Finalul mi s-a parut genial, caci il arata pe Mark cum isi ia inima in dinti si ii da „Add as a Friend” fostei sale prietene, iar apoi da refresh in continuu asteptand sa ii dea accept. Caci, in final, totul fusese pentru o dragoste pierduta :D.
Asa ca…uitati-va..desi nu este recomandat pentru toata lumea. (in principiu, daca te log-ezi pe facebook de mai multe ori pe zi, dai like la poze, share la muzica si filmulete si te joci si cateva jocuri, nu are de ce sa NU iti placa)

P.S. Eduardo e un dulce. Un punct in plus pentru film, daca esti fata :D.
Si…look what i found…the cast vs the real people:)!

 

Zei marunti – Terry Pratchett

Mi-am dat seama ca desi Terry Pratchett este autorul meu favorit, alaturi de Robert Jordan si George R R Martin, si ca desi am citit f f f multe carti de el (vreo 20 cred pana acum) nu am facut recenzie nici uneia din ele. Asa ca m-am hotarat sa ii fac celei numite „Zei marunti” pentru ca e cea mai recent citita. Ce trebuie sa stiti despre Terry Pratchett este ca adora sa se joace CU – CUvintele, iar ceea ce este de apreciat este ca majoritatea sunt amuzante si traduse :D. Scrie fantasy umoristic si in multe din cartile sale ironizeaza un anumit aspect din lumea in care traim, pe care el o vede populata cu oameni prea plictisiti sa se mai bucure de ce este in jurul lor (Moartea – un personaj care apare in toate cartile, chiar daca pasager – spune intr-una din carti, si parafrazez „Gasesc oamenii fascinanti. Sunt capabili sa se plictiseasca intr-o lume plina de minuni”).
Toate cartile sale au actiunea desfasurata intr-o lume fictiva – Lumea Disc, care calatoreste prin Multivers pe spatele a 4 elefanti, care la randul lor stau pe o broasca testoasa (cred ca ceva de genul asta credeau si oamenii la un moment dat, cu singura diferenta ca in Lumea Disc e perfect adevarat).
Revenind la carte, dupa cum spune si titlul, subiectul sau principal sunt zeii. Zeii care iau nastere PENTRU CA oamenii cred in ei, ei neexistand inainte. Si despre un zeu care mai are un singur credincios adevarat, iar acesta nu e cel mai inteligent om din lume, desi o lume intreaga il proclama zeul unic si absolut (sounds familiar?). Nu vreau sa dezvalui mai multe, insa cartea acopera (ca mai toate cartile sale) anumite motive filozofice (apropo de asta, una din intrebarile din carte (puse de filozofi evident) este „Daca un copac cade intr-o padure si nu este nimeni sa il auda, acesta face zgomot?”) legate de religie si de indepartarea acesteia de la adevaratul sau scop. Exista si un fel de munte Olimp, cu zeii cei mai tari (de ex zeul tunetului) care traiesc in lux si se joaca (efectiv – intr-un joc) cu soarta oamenilor.
In gluma sau in serios, cartea satisface multe gusturi – cititorii de fantasy au de toate: magie si creaturi magice; cei inclinati spre reflectie – muuulte teme to ponder upon, cei in cautare de o carte amuzanta…what more can I say?
Asa ca cititi Terry Pratchett! Cartile le gasiti la RAO.
P.S. O alta carte pe care as recomanda-o de el este „Domnul cu coasa” – Reaper Man. 😀
Happy Reading!

 

We cannot go back, that’s why is hard to choose – Mr nobody

Actiunea se intampla in februarie 2095. Domnul Nobody e ultimul muritor de pe pamant care va muri de batranete. Sau cel putin asta crezi la inceputul filmului.
Dupa ce sora mea mi-a aratat trailerul, abia asteptam sa ma uit la el. Nu, nu pentru ca joaca Jared Leto in el, desi recunosc ca „was a nice touch”, dar parea un film frumos, cum nu am mai vazut demult. Needless to say, nu am fost dezamagita, ba chiar mi-a depasit asteptarile.
In final, mi s-a parut un film despre iubire, sau despre toate iubirile pe care le-am fi putut trai, daca am fi facut o alta alegere undeva in timp, daca am fi avut curajul sa spunem ce simtim.
Povestea lui Nemo incepe dinainte ca acesta sa se fi nascut, intr-un loc unde toate sufletele bebelusilor asteapta sa isi aleaga parintii. Ideea unui narator copil mi s-a parut geniala, mai ales ca acesta avea un accent britanic care dadea scenelor si filmului in sine un farmec si mister aparte.
Scenele din viata lui Nemo se intretaie, si pe ici pe colo, poti gasi lucruri comune – unul ar fi frica de apa si inecul. Ideea in jurul careia se invarte filmul este aceea a alegerii, si cum indiferent ce alegere am facut, aceea este cea corecta. Nu am cuvinte sa descriu senzatia pe care o lasa filmul dupa ce se termina. Este una de confuzie, pentru ca desi pare ca lamureste tot puzzle-ul vietii lui Nemo, tot mai ramai cu intrebari fara raspuns. Este o senzatie care iti spune ca trebuie sa mai vezi filmul inca o data, acum cu o alta perspectiva asupra actiunii, poate poate o sa fie totul mai clar.
Cateva momente mi-au ramas insa in minte. Una este a unor biciclete plutind in spatiu, tot ce a mai ramas dintr-o nava de calatorie interplanetara. Ar mai fi documentarele filmate de Nemo, unde prezinta concepte cuantice – ca timpul (si teoria corzilor). Sunt imaginile din camera cu sufletele bebelusilor si Ingerii Tacerii. Si Nemo nestiind sa aleaga intre cei doi parinti ai sai. Pe langa asta, Nemo copil povestind cum si de ce a ajuns sa ploua intr-un moment anume, sau de ce i s-au rupt sireturile. Dar trebuie sa vedeti filmul ca sa intelegeti la ce ma refer. Asa ca….watch it!
„We cannot go back. That’s why is hard to choose. You have to make the right choice. As long as you don’t choose, everything remains possible.”

 

Iuresul sabiilor – George RR Martin

Iuresul Sabiilor

Nu stiu cum poti scrie o recenzie a unei asemenea carti. Actiunea ei depaseste cu mult orice povestire sau prezentare as putea schita. Iar multitudinea personajelor, specifica seriei de altfel, te copleseste, impreuna cu rasturnari de situatie cu totul neprevazute. Au fost momente in care l-am “urat” pe Martin pentru curajul sau de a se juca cu viata personajelor. Si in care l-am iubit, pentru modul de a gasi justificare personajelor “negative”, de a le umaniza si de a le oferi sansa sa se mantuiasca in ochii cititorului. Caci fiecare actiune a lor are in spate povesti mult mai tulburatoare de dragoste – indiferent daca pentru iubit/iubita sau pentru familie (sau amandoua) – decat simpla sete de sange.
Din nou, pe scena romanului apar si dispar personaje. Ce mi se pare fascinant este ca intotdeauna perspectiva lor pare cea prin care trebuie privite lucrurile. Martin te obliga sa ii intelegi personajele, sa empatizezi cu ele, sa le aprobi deciziile. Nu iarta pe nimeni si nu pare sa aiba mustrari de constiinta, desi uneori alterneaza marile infrangeri cu mici victorii.
Alternarea capitolelor nu face decat sa mareasca tensiunea. Ajunsesem la un moment dat cu mult prea multe intrebari fara raspuns si rasfoiam cartea pentru a vedea cat mai am pana aflu ce s-a intamplat.
Iarna se apropie cu pasi uriasi si o data cu ea creaturi ingrozitoare se nasc dincolo de Zid. E nevoie de eroi care sa il apere, iar acestia nu intarzie sa ia nastere, din locuri neasteptate.
Regi se nasc si mor, iar adevarata mostenitoare a tronului celor 7 Regate isi continua planul sau de razbunare si pleaca in cautarea unei armate demne de o regina.
“ Iuresul sabiilor” este o carte plina de razboi si urzeli. Plina de aliante incheiate in graba si tradari. In care dragostea e mistuitoare si impinge personajele la lucruri care ar fi condamnate pana si de cei mai ingaduitori dintre zei. In care fiii isi ucid parintii si parintii isi condamna fiii la moarte. Este o lupta continua, in care nu apuci sa iti tragi rasuflarea. In care citesti innebunit rand dupa rand, capitol dupa capitol, dorindu-ti ca agonia sa nu se sfarseasca niciodata. Pentru ca stii ca fiecare secunda te aduce mai aproape de inevitabilul gest al inchiderii cartii cu un oftat profund. Ii invidiez sincer pe toti cei care sunt abia la inceputul seriei si vor avea ocazia sa citeasca una dupa alta, cartile din serie aparute deja la editura Nemira. Asa ca daca n-ati facut-o deja, puneti mana si cititi!

Happy reading!

 

Negurile – Marion Zimmer Bradley

Nu mai citisem pana acum carti dintr-o serie fantasy scrisa de o femeie (in afara de cunoscuta serie „Harry Potter”) si pot spune cu mana pe inima ca exista o mare diferenta. In „Negurile”, Bradley povesteste despre vremurile de legenda din timpul regelui Arthur, insa nu pune accentul pe lupte sau violenta, ci pe relatiile dintre personaje si rasaritul unei noi ere religioase – crestinismul. Povestea incepe cu tineretea mamei lui Arthur, nascuta pe taramurile ascunse de ceturi ale Avalonului. Continua, mai tarziu, cu incoronarea acestuia in timpul unui ritual sacru, casatoria sa cu frumoasa Guinevere si domnia alaturi de varul si cel mai bun prieten al sau, Sir Lancelot. Rolul principal ii apartine insa surorii lui Arthur, Morgaine, preoteasa a Zeitei, una din ultimele femei cu darul Viziunii, care incearca sa salveze credinta straveche si ritualurile pagane de crestinism si mai ales de preotii neinduplecati ai acestuia.
Cum nu pot spune ca stiam prea multe despre legenda arthuriana, cartile au fost un intreg izvor de cunostinte. Cel mai mult pot spune ca am apreciat aerul de fantasy calm, care mi-a dat o stare de melancolie de-a lungul intregii lecturi. Sunt 2 volume mari, cum sunt de obicei cele publicate de ed. Nemira, insa nu am simtit nici macar un moment ca as vrea sa se termine mai repede.
In volumul 2, cu precadere spre sfarsitul acestuia, sentimentul predominant este unul de remuscare si regret. Regretul trecerii timpului, al lucrurilor neduse la bun sfarsit, al greselilor ce nu mai pot fi reparate. Tocmai de aceea mi-a lasat in suflet amintirea unor vremuri trecute, in care eram copil si credeam in zane si in pitici, vremuri care s-au pierdut in negura timpului, asemeni Avalonului. Cu toate acestea, cartea se termina intr-o nota optimista, intr-un timp in care vechii zei se contopesc cu cei noi, iar pamanturile pasnice si magice ale druizilor se indeparteaza de o lume in continua schimbare.

Recomand aceste carti, cat si restul din seria „Avalon”, nu numai cititorilor de fantasy, pentru care va fi o schimbare binevenita, cat si pentru restul iubitorilor de carte, pe care ii va impresiona cu siguranta.

 

Umbra se intinde (Robert Jordan)

Am terminat astazi o super-carte. Super pentru ca e minunata, si ff lunga. Este al 4-lea volum dintr-o serie de 12 (dintre care 11 publicate). Din pacate, autorul a murit inainte sa termine ultimul volum, insa a lasat sotiei sale tot ce trebuie pentru a continua povestea.
„Roata timpului” este „cea mai mare opera fantasy scrisa vreodata” dupa cum zice si descrierea de pe spatele cartii, sau macar cea mai lunga. A aparut la editura RAO, si astept cu nerabdare sa publice si restul (la noi au aparut doar primele 4). E cu o lume plina de magie, unde o batalie crancena intre Bine si Rau se duce de Varste intregi, intre aceiasi oameni. Si in fiecare Varsta acelasi om duce aceeasi lupta, pe care o pierde. Insa a venit timpul sa isi ia revansa. Si cam despre asta este vorba, pe scurt. Cartea are mai multe fire narative, pentru mai multe personaje principale. Si poate pare un fantasy ca oricare altul, dar nu e. Pentru ca Jordan surprinde prin imaginatie. Mereu apare vreun loc magic, misterios despre care abia astepti sa afli, vreun personaj care nu e ceea ce pare,sau o profetie despre care nu intelegi mare lucru.
Jordan se numara printre favoritii mei. El, Tolkien, Pratchett si George Martin. Pana acum.
M-am apucat de „Domnul cu coasa” de T. Pratchett (RAO), care cred ca este una din cele mai amuzante carti ale lui de pana acum.

Cartile lui Jordan le gasiti aici.

 

A Christmas Carol 3D

Stiu, mai e mult pana la Craciun. Dar nu e niciodata prea devreme pentru Spiritul Craciunului.
Asa ca saptamana trecuta am fost sa vad „A Christmas Carol”, animatie in care „rolul” principal si alte 3 au fost jucate de Jim Carrey. A fost chiar dragut. Momentele in care Scrooge zbura imi nasteau goluri in stomac ;;). Sensibil pe alocuri si evident, amuzant, a meritat. Mai ales ca am fost miercuri, cu Orange Film. A trebuit sa luam biletele de la casa cu 6 ore mai devreme, adica la deschiderea cinema-ului (am fost la Cinema Pro), pentru ca nu se mai faceau rezervari.
Fiecare spirit avea ceva aparte. Craciunul trecut era o flacara care ducea cu el o palarie si era usor sarcastic. Spiritul Craciunului prezent avea un ras molipsitor. Dupa un minut-doua in care s-au auzit numai hohotele lui, intreaga sala a izbucnit in ras.
Ultimul si cel decisiv, Craciunul Viitor era sumbru si mi-a adus aminte de descrierea Mortii din cartile lui Terry Pratchett.
Pentru cei care nu stiu nici macar vag despre ce e povestea (desi imi vine greu sa cred, s-a exploatat in toate modurile posibile actiunea), aceasta versiune cred ca este una din cele mai fidele cartii de Charles Dickens. Si merita. Pentru talentul actoricesc al lui Jim care depaseste chiar si limitele animatiei, pentru sensibilitatea si mesajul povestii, pentru animatia deosebit de detaliata (in special secventele cu strada plina de oameni). Si pentru ca, in momentul cand iesi din cinema, iti vei dori sa fie beculete colorate pe strazi si sa ajungi acasa unde te asteapta Bradul de Craciun, inconjurat de miros de portocale.