RSS

Arhive pe categorii: viata urbana…

Aventuri cu CFR – Continuare

Weekend-ul asta am fost acasa, pentru ca a fost ziua dragei mele surori (La multi ani sora!) si m-am gandit ca, fiind vara, ar fi mai bine sa iau „sageata” care vine de la Tulcea la intoarcere, pentru a evita potopul de oameni care se mutase la malul marii la sfarsit de saptamana. Insa socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, asa ca trenul a fost nu aglomerat, ci cu multe multe persoane inghesuite pe stramtul culoar al trenului albastru.
Nu numai atat, insa aerul conditionat mergea, dar lipsea cu desavarsire. Adica, erau geamurile deschise. Si se „conditiona” aerul de afara. Eu sper ca am racorit niste localitati prin care am trecut, ca noi am murit de cald inauntru.
Acum, nu am mentionat partea cea mai frumoasa. Cu ce era plin trenul. Cu copilasi din scoala generala, care veneau dintr-o tabara (am presupus eu ca din Delta de pe undeva). Care stateau inghesuiti mai multi decat trebuia pe scaune (adica pe cele 3 scaune de langa mine erau 5 copilandri minunati). Nu ma intelegeti gresit, ca era amuzant sa ii aud cum vorbesc si rad din te miri ce, cum ar fi la cea mai veche gluma legata de calea ferata: „La curba sinele trosnesc”. Insa toate au o limita. Si limita a fost atinsa cand s-au apucat sa se harjoneasca si unul din ei ma calca cu fara nici o jena pe picioare. Am ridicat un pic tonul (eu, tare fioroasa de altfel) si si-a cerut scuze. Mai tarziu, a urcat o doamna care avea si ea loc langa noi, si copiii, impreuna cu o invatatoare care mi s-a parut de o nesimtire crunta, au inceput sa comenteze ca au loc acolo. Invatatoarea spunea, afectata: „copiii se dau pentru ca sunt buni la suflet doamna, nu pentru ca nu au loc acolo”. Care copii scoteau limba pe ascuns, in marea bunatate a sufletului lor. Controlorul a venit sa clarifice situatia: evident ca aveau doar 2 locuri din cele 4, insa ce sa le ceri?
Venirea doamnei a spart gasca, asa ca pentru restul drumului am ramas doar eu cu ea. Doamna care nu s-a sfiit sa imi arate nepotii ei, sa imi povesteasca cum merge in Venetia la unul din fiii ei si ca vrea sa se angajeze ca sa stranga bani pentru o masina. Spunea ca in viata trebuie sa razi, ca de-asta arata cum arata la cei 60 de ani ai sai (adica foarte bine. Parerile sunt impartite. 50% din persoanele prezente ar spune ca a avea cam multe kg in plus nu inseamna a arata bine. Ce-i drept insa, pielea ii arata bine, destul de lipsita de riduri 🙂 ). Sa va impartasesc si voua ce mi-a zis mie, din experienta ei de viata (cam asa ceva s-a exprimat):
1. Sa nu imi iau barbat de varsta mea. Trebuie sa fie cu 5-10 ani mai mare, ca noi femeile suntem mult mai destepte decat barbatii. (hmmm, really? 5-10 ani?)
2. Sa nu accept nici o palma de la un barbat. (iata, ceva cu adevarat nou si interesant).
3. Sa nu imi iau barbat betiv.
4. Sa nu ma culc cu doi barbati deodata, pentru ca cine stie, unul e bolnav si unul nu, si ii imbolnavesc asa pe amandoi. Deci imprastii boala cum s-ar spune. Nu ca, Doamne fereste, e moral gresit sa faci asa ceva.
5. … nu mai stiu. Tot niste nebunii de genul.
Dar m-am amuzat, si ora in plus pe care a facut-o trenul a trecut mai repede.

P.S. Tot ce imi doream era o calatorie la o temperatura rezonabila, intr-un tren linistit in care sa pot citi. Eh, nu le putem avea pe toate:).

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe iulie 23, 2012 în Povesti, viata urbana...

 

Etichete: , , , ,

Despre Cirque du Soleil si alte intamplari

Stim cu totii ca Cirque du Soleil a fost in Romania saptamana trecuta. M-am numarat si eu printre norocosii care au asistat la unul din spectacolele lor. Mai exact, am fost chiar la prima reprezentatie, cea de miercuri seara. Dar sa incepem cu inceputul.
Trebuia sa ma intalnesc cu L. la Crangasi, si de acolo sa luam 41 pana aproape de Romexpo. Dintr-un motiv sau altul, creierul meu are impresia ca metroul spre Crangasi se ia de pe peronul gresit (mi s-a mai intamplat). Pana sa imi dau seama ca astept aiurea, (moment in care am alergat din capatul peronului si am urcat si coborat scarile spre celalalt) metroul a plecat. Mai exact, mi-a inchis usile in dragul meu nas. Trebuia sa ajungem in mai putin de o ora si incepusem sa fiu stresata. Needless to say, am stresat-o si pe L, care a fost totusi destul de draguta sa nu imi scoata ochii pentru asta restul serii.
Am ajuns totusi devreme, am avut timp sa ne luam si ceva de rontait, dupa care am plecat sa ne cautam locurile. Locuri care erau cam in colt, si am fi vazut un pic prea din profil toata reprezentatia, dar de, asta era ceea ce gasisem cand ne-am hotarat sa ne luam biletele. Soarta a avut totusi alte planuri cu noi. Fix in fata scaunelor noastre era amplasat unul din stalpii care sustineau scena, asa ca am primit frumusel alte bilete, care erau muuult mai pe centru (yay!). Nu mai spun ca pana sa le primim, am avut un mini atac de cord, dandu-ne seama ca nu o sa vedem nimic. Ma bucur ca organizatorii au avut grija de asta.

Trebuie sa spun ca de la inceputul si pana la sfarsitul spectacolului nu mi-a venit sa cred ca ii vedeam live. Erau oamenii la care ma uitam fascinata in liceu si care erau acum in fata mea, facand lucruri incredibile. Daca ar fi sa aleg un numar preferat, as spune gemenele de la trapez. Si oamenii de la bare. Mereu m-a uimit si fascinat un lucru la Cirque du Soleil – sincronizarea. Pentru ca este perfecta de fiecare data. Si decorurile, care au fost de basm, ca iesite dintr-o poveste pentru copii. Si sa nu uit de muzica – care e LIVE, pentru ca ei vin cu orchestra cu tot(!!), care e acompaniata de voci feminine care sigur te vor urmari mult timp dupa ce spectacolul s-a terminat.

Mi-a placut ca s-au jucat cu publicul si ca numerele cu clovnul erau chiar amuzante. Si ca prezentarea spectacolului a fost facuta intr-o romana care a sunat aproape natural (si cand spun asta, ma refer ca a fost vorbita cu diacritice cu tot).

Si sa nu uitam ca au inceput la 20:00. Nici mai devreme, nici mai tarziu.
Ii astept cu nerabdare sa se intoarca. As mai merge din nou, chiar daca ar veni cu acelasi spectacol. Care apropo, se numeste „Saltimbanco”.

Dar cum viata a simtit nevoia sa fie dreapta, s-a gandit ca, daca tot am primit niste locuri de 1000 de ori mai bune decat cele pe care le aveam, ar fi bine sa stam un pic in frig pentru asta. Pentru ca era prea tarziu pentru autobuze – si chiar daca am fi prins autobuzul, metroul nu prea – ne-am gandit sa luam un taxi. Urasc taximetristii din Bucuresti. Asta pentru ca am stat aproape o ora intr-un frig ingrozitor, sunand la firme care fie nu raspundeau, fie nu aveau masini disponibile…si pentru ca cei care treceau pe acolo nu acceptau sa ne duca decat pentru sume exorbitante (sau mai rau, deloc) lasandu-ne fara pic de mustrari de constiinta sa inghetam de frig la -20 de grade. Am reusit, intr-un final, sa plecam alaturi de un cuplu care mergea tot in regie, cu un taxi care ne-a vazut si a acceptat sa ne ia fara sa strambe din nas, si a pornit si ceasul, cum este normal.
Am ajuns acasa deci, inghetata de frig cum nu credeam ca pot fi. Dar vazusem Saltimbanco, deci … pot spune…”ce mai conta?:)”.

Trapezul…:

Si oamenii de la bare:D

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 16, 2012 în Povesti, viata urbana...

 

Etichete: , ,

New year’s resolutions…partea I (sau despre cum am ales sa schimb ceva)

Pentru anul asta mi-am propus mai multe. Unul din lucrurile care e in fiecare an pe lista de „resolutions” si ajunge mereu „de luni”, „de luna viitoare”, „sa trec de sesiune…” etc este cel care suna ceva de genul „sa fac mai mult sport” (lucru nu foarte greu, avand in vedere cele 8+1 ore pe care le petrec la birou…ceea ce duce sportul la absolut zero).
Tot imi zic ca in loc sa iau scarile rulante sa urc pe cele normale…macar atat. Uneori ma tin de cuvant. Dar de cele mai multe ori nu.
Insa destinul, ridicand spranceana la incercarile mele nereusite de a-mi misca posteriorul pe ritmul unor activitati fizice (un pic de belly dance, un pic de tae-bo, care mai de care in colturi opuse ale capitalei, pana unde imi era lene sa ma deplasez)…s-a hotarat sa imi ofere pe tava o solutie. Am aflat de o sala care se afla la 5 min de caminul meu prin intermediul unei oferte de pe net…la un pret mai mult decat rezonabil (50 lei) si cu numar de sedinte nelimitate.
Asa ca am zis „Yes, please”. Astazi sunt fericita posesoare a 3 sedinte de aerobic…cu febra musculara avuta si pierduta. Banuiesc ca dupa ziua de astazi toate zonele care au scapat de sus numitele dureri musculare se vor trezi sa urle si ele … „CA CUm imi permit eu sa le pun la munca??”. Asa bine.
O sa incerc sa ma duc zilnic…si pentru prima data chiar cred ca o sa ma tin de cuvant. Chiar daca imi simt muschii cum tremura (de frica, nu de altceva) de fiecare data cand lucram sustinut aceeasi zona. Simt ca o sa imi multumeasca mai tarziu. Si mai cred ca Eu din viitor o sa multumeasca Eului din prezent pentru picioarele si abdomenul tonifiat (la care acum visez, insa eu din viitor se bucura de ele nestanjenita).

 
Scrie un comentariu

Scris de pe ianuarie 9, 2012 în viata urbana...

 

Etichete: , ,

Viata prin ochii lui Murphy

Nu stiu daca exista vreo lege a lui Murphy care spune „Daca se poate intampla, atunci probabil ti se va intampla tie. Cu cat e mai rau, cu atat sansele cresc. Spre ghinionul tau”. Si daca nu exista, ar trebui sa se inventeze o data cu mine. Pentru ca saptamana asta am trait cateva intamplari care mi se pareau desprinse din filmele cu oameni ghinionisti.
Sa incepem cu …luni (sau marti, nu mai stiu exact), cand am avut placerea (din nou) sa raman incuiata intr-un loc public. Daca anul trecut era in dusurile caminului si puteam intelege, acum a fost in toaleta unei respectate banci unde voluntariez momentan (a se citi sunt intr-un internship neplatit 🙂 ). Am ramas incuiata adica. Si mai mult de 5 minute am incercat zadarnic sa rasucesc incuietoarea, timp in care au inceput sa ma doara degetele si sa mi se inroseasca de la atata efort. Noroc ca aveam telefonul la mine si am putut face un apel de urgenta la colega mea, Alexandra, care a venit imediat si m-a sustinut moral. Dupa care o alta domnisoara draguta a sunat pe cineva sa vina sa ma scoata de acolo. Baiatul care s-a prezentat mi-a spus sa incerc sa rasucesc in timp ce imping usa, lucru pe care il tot facusem si pana sa vina el. Cu diferenta ca atunci mi-a iesit si am iesit de acolo vie si nevatamata. A venit el cu karma pozitiva intr-un sac si mi-a dat si mie putina. Iata deci cum poti iesi dintr-o toaleta in care ai ramas inchis. Cu voie buna.

A fost luni. Pentru ca ceea ce urmeaza sa povestesc a fost marti. Cand am plecat de la facultate, sa ajung la acelasi sediu mentionat mai sus. Cand am ajuns in statia de ratb, 91 pleca in graba. Dupa el a urmat un 92, pe care l-am privit cu suspiciune, pentru ca nu eram sigura daca nu cumva face dreapta la piata kogalniceanu sau o ia inainte pe bulevard, cum vroiam eu. Insa am intrebat pe un domn amabil, care mi-a spus ca autobuzul ajunge fix unde vreau si eu. Increzatoare, m-am urcat si am ajuns la rondul din piata kogalniceanu, unde a facut dreapta si a oprit, stand putin mai mult cu usile deschise. Timp in care am continuat sa ma uit suspicios si am vrut sa cobor, insa domnul cu pricina m-a asigurat ca aici au statie troleele, si dincolo unde ziceam eu autobuzele. Ca mai apoi, masina sa iasa de pe bulevard. Astfel ca am asteptat sa intoarca si am coborat din nou la piata kogalniceanu. Noroc ca urma cap de linie. Deja usor nervoasa, caci intarziam, m-am urcat intr-un 90 unde niste controlori simpatici au inceput sa ceara „legitmatiile de calatorie”. Intamplarea a facut sa ceara unei persoane care, evident, nu avea asa ceva in posesia ei. Dar mai era putin pana in statie, asa ca a tras de timp si cand s-au deschis usile a fugit. Problema era ca pe usile alea vroiam si eu sa ies. Si desi am intentionat sa ma duc sa ies pe la mijloc, m-am gandit ca nu are rost. Asa CA CU „ma scuzati, ma scuzati”, neauzita de controlorii care ramasesera si blocau usa, am ramas in autobuz. Dupa CE CEi doi s-au hotarat sa coboare in ultima secunda, fix cat sa mi se inchida mie usile in nas. In zadar am apasat eu butonul de deschis usile, autobuzul a plecat nestingherit mai departe. Am coborat deja in culmea furiei la urmatoarea statie si am privit „puzzled” in jurul meu, pentru ca nu stiam unde e statia in directia din care venisem (stanga). Am intrebat 2 persoane care mi-au spus ca era „putin mai incolo”, spre dreapta. Putin mai incolo, bine bine, dar eu nu vedeam nici o statie. Asa ca mi-am intors privirile spre stanga, sa vad ca autobuzele veneau de pe o alta strada cu care se intersecta cea pe care eram. Traseul era putin diferit. Noroc ca nu m-am mai luat, din nou, dupa spusele altcuiva si, nestiind oricum unde era statia si neavand rabdare sa stau dupa semafoare si alte lucruri la fel de stresante si mancatoare de timp, am luat-o usurel (ca un mic speedy gonzalez ce sunt) o statie pe jos, prin frig si vant. Si am ajuns, in sfarsit, dupa ce cele 10-15 min aproximate de mine devenisera 40. Iata deci cum te poti invarti „ca un c** intr-o caldare”, cum bine zice o vorba. Ca mine.

 
2 comentarii

Scris de pe februarie 17, 2011 în viata urbana...

 

Etichete: , , , , , ,

Fiecare zi e o provocare…

De cateva zile incoace apa rece a devenit un lux. Se pare ca undeva in labirintul magic al conductelor subterane, apa care trebuia sa ajunga in casele noastre o ia pe alte drumuri, necunoscute noua. Echipele atat de eficace ale primariei cauta si cauta, dar nu gasesc. Parca am vorbi despre capatul curcubeului, nu despre o defectiune. Si in timp ce eu ma intreb in continuare cat de greu poate fi sa gasesti o conducta sparta, astept cu nerabdare orele de apa calda in care mai simt ca traiesc intr-un oras civilizat, nu ca am facut un salt in timp (cu toate ca fantanile lipsesc cu desavarsire din peisaj). Poate ar trebui sa fiu recunoscatoare pentru dusurile pe care le pot face inca, sau pentru vasele pe care le pot spala, in loc sa ma plang. Dar nu promit nimic.

 
2 comentarii

Scris de pe august 8, 2009 în viata urbana...

 

Etichete: , ,