RSS

Arhive pe etichete: made in romania

Viata prin ochii lui Murphy

Nu stiu daca exista vreo lege a lui Murphy care spune „Daca se poate intampla, atunci probabil ti se va intampla tie. Cu cat e mai rau, cu atat sansele cresc. Spre ghinionul tau”. Si daca nu exista, ar trebui sa se inventeze o data cu mine. Pentru ca saptamana asta am trait cateva intamplari care mi se pareau desprinse din filmele cu oameni ghinionisti.
Sa incepem cu …luni (sau marti, nu mai stiu exact), cand am avut placerea (din nou) sa raman incuiata intr-un loc public. Daca anul trecut era in dusurile caminului si puteam intelege, acum a fost in toaleta unei respectate banci unde voluntariez momentan (a se citi sunt intr-un internship neplatit 🙂 ). Am ramas incuiata adica. Si mai mult de 5 minute am incercat zadarnic sa rasucesc incuietoarea, timp in care au inceput sa ma doara degetele si sa mi se inroseasca de la atata efort. Noroc ca aveam telefonul la mine si am putut face un apel de urgenta la colega mea, Alexandra, care a venit imediat si m-a sustinut moral. Dupa care o alta domnisoara draguta a sunat pe cineva sa vina sa ma scoata de acolo. Baiatul care s-a prezentat mi-a spus sa incerc sa rasucesc in timp ce imping usa, lucru pe care il tot facusem si pana sa vina el. Cu diferenta ca atunci mi-a iesit si am iesit de acolo vie si nevatamata. A venit el cu karma pozitiva intr-un sac si mi-a dat si mie putina. Iata deci cum poti iesi dintr-o toaleta in care ai ramas inchis. Cu voie buna.

A fost luni. Pentru ca ceea ce urmeaza sa povestesc a fost marti. Cand am plecat de la facultate, sa ajung la acelasi sediu mentionat mai sus. Cand am ajuns in statia de ratb, 91 pleca in graba. Dupa el a urmat un 92, pe care l-am privit cu suspiciune, pentru ca nu eram sigura daca nu cumva face dreapta la piata kogalniceanu sau o ia inainte pe bulevard, cum vroiam eu. Insa am intrebat pe un domn amabil, care mi-a spus ca autobuzul ajunge fix unde vreau si eu. Increzatoare, m-am urcat si am ajuns la rondul din piata kogalniceanu, unde a facut dreapta si a oprit, stand putin mai mult cu usile deschise. Timp in care am continuat sa ma uit suspicios si am vrut sa cobor, insa domnul cu pricina m-a asigurat ca aici au statie troleele, si dincolo unde ziceam eu autobuzele. Ca mai apoi, masina sa iasa de pe bulevard. Astfel ca am asteptat sa intoarca si am coborat din nou la piata kogalniceanu. Noroc ca urma cap de linie. Deja usor nervoasa, caci intarziam, m-am urcat intr-un 90 unde niste controlori simpatici au inceput sa ceara „legitmatiile de calatorie”. Intamplarea a facut sa ceara unei persoane care, evident, nu avea asa ceva in posesia ei. Dar mai era putin pana in statie, asa ca a tras de timp si cand s-au deschis usile a fugit. Problema era ca pe usile alea vroiam si eu sa ies. Si desi am intentionat sa ma duc sa ies pe la mijloc, m-am gandit ca nu are rost. Asa CA CU „ma scuzati, ma scuzati”, neauzita de controlorii care ramasesera si blocau usa, am ramas in autobuz. Dupa CE CEi doi s-au hotarat sa coboare in ultima secunda, fix cat sa mi se inchida mie usile in nas. In zadar am apasat eu butonul de deschis usile, autobuzul a plecat nestingherit mai departe. Am coborat deja in culmea furiei la urmatoarea statie si am privit „puzzled” in jurul meu, pentru ca nu stiam unde e statia in directia din care venisem (stanga). Am intrebat 2 persoane care mi-au spus ca era „putin mai incolo”, spre dreapta. Putin mai incolo, bine bine, dar eu nu vedeam nici o statie. Asa ca mi-am intors privirile spre stanga, sa vad ca autobuzele veneau de pe o alta strada cu care se intersecta cea pe care eram. Traseul era putin diferit. Noroc ca nu m-am mai luat, din nou, dupa spusele altcuiva si, nestiind oricum unde era statia si neavand rabdare sa stau dupa semafoare si alte lucruri la fel de stresante si mancatoare de timp, am luat-o usurel (ca un mic speedy gonzalez ce sunt) o statie pe jos, prin frig si vant. Si am ajuns, in sfarsit, dupa ce cele 10-15 min aproximate de mine devenisera 40. Iata deci cum te poti invarti „ca un c** intr-o caldare”, cum bine zice o vorba. Ca mine.

Reclame
 
2 comentarii

Scris de pe februarie 17, 2011 în viata urbana...

 

Etichete: , , , , , ,

May Anim’est shake your world!

afis După ce vreme de trei ediţii Anim’est a prezentat cele mai bune filme de animaţie ale anului, după ce anul trecut atelierul de animaţie 2D a avut un foarte mare succes, anul acesta, din nou, festivalul vă propune, timp de 5 zile, un work-shop de animaţie. Între 5 şi 9 octombrie, la Librăria Cărtureşti din str. Verona, vă dau întâlnire trainerii de la Zorobabel – Belgia.

Workshop-ul de benzi desenate şi filme animate Zorobabel a văzut lumina zilei în aprilie 1994, la iniţiativa unor creatori care au dezvoltat un proiect pedagogic, ce-şi propunea să transforme animaţia într-o formă de educaţie. De aceea, unul dintre scopurile animatorilor de la Zorobabel este de a-i ajuta pe elevi să înţeleagă nu doar o parte din tainele realizării filmului, dar şi implicaţiile sale sociale şi culturale.

Cu o experienţă de 15 ani în lucrul cu copii şi tineri, trainerii Zorobabel colaborează frecvent cu centre culturale (Foyer Culturel d’Evere, Centre Culturel Jacques Franck), şcoli (Académie des Beaux-Arts Jean-Jacques Gaillard, Athénée Royal de Schaerbeek, Decroly, ZEP of Forest and Saint-Gilles) sau centre sociale (Le Douzerome, Le Crac, le Centre de Formation des Animateurs, l’Agence de Prévention du Sida, Le Monde au bout des doigts), obţinând rezultate excelente la nivel educaţional, dar şi artistic. Astfel, o parte dintre filmele realizate în cadrul acestor workshop-uri au fost invitate în festivaluri şi chiar premiate.
Cei interesaţi se pot înscrie până în data de 20 septembrie trimiţând la adresa workshop.animest@gmail.com datele personale, o scrisoare de intenţie şi, dacă e cazul, filme animate realizate anterior. Mai multe detalii despre condiţiile de înscriere, pe www.animest.ro.
(acest post face parte din campania Adrianei de promovare a festivalului Anim’est:D )

 
Un comentariu

Scris de pe septembrie 17, 2009 în Uncategorized

 

Etichete: , ,

Fiecare zi e o provocare…

De cateva zile incoace apa rece a devenit un lux. Se pare ca undeva in labirintul magic al conductelor subterane, apa care trebuia sa ajunga in casele noastre o ia pe alte drumuri, necunoscute noua. Echipele atat de eficace ale primariei cauta si cauta, dar nu gasesc. Parca am vorbi despre capatul curcubeului, nu despre o defectiune. Si in timp ce eu ma intreb in continuare cat de greu poate fi sa gasesti o conducta sparta, astept cu nerabdare orele de apa calda in care mai simt ca traiesc intr-un oras civilizat, nu ca am facut un salt in timp (cu toate ca fantanile lipsesc cu desavarsire din peisaj). Poate ar trebui sa fiu recunoscatoare pentru dusurile pe care le pot face inca, sau pentru vasele pe care le pot spala, in loc sa ma plang. Dar nu promit nimic.

 
2 comentarii

Scris de pe august 8, 2009 în viata urbana...

 

Etichete: , ,