RSS

Bestiile ataca (Scoala de Vrajitorie #3) – E. Rose Sabin

Bestiile atacaUltimul volum al seriei incheie intamplarile incepute in primul volum si incheie o poveste de dragoste pe care o vazusem infiripandu-se in volumul 2.
Personaje principale aici sunt Rehanne si Gray, pe care ii cunoscusem in primul volum. Gray este unul din cei care a fost furat de catre Femeile Teribile, in timp ce pe Rehanne o stim datorita talentului sau de a face vraji, dar pe care l-a mostenit de la bunica sa.
Crime oribile au loc in scoala si se cauta un vinovat. Directoarea, alaturi de Veronica si Tria (care devine, ce credeti, ajutorul femeii de serviciu 🙂 ) dau o mana de ajutor, insa, asa cum ne-au obisnuit, evita sa intervina prea mult. Acesta ar fi un lucru care m-a deranjat atat in prima carte, cat si acum. Se incearca justificarea acestui comportament – „Datatorul de putere” supune la incercari dupa cum stie, cu un motiv, cu siguranta! Insa nu se insista asupra acestui lucru.
Din nou am fost surprinsa de inventivitatea scriitoarei, de prezenta numeroaselor talente ale elevilor. Se incearca din nou introducerea unor concepte mai complexe – existenta multiplelor planuri, extinse atat pe plan temporal cat si spatial. Ce-i drept, cea mai atractiva idee din trilogie mi s-a parut modul in care Scoala era mereu un mister, asemanator Hogwarts oarecum. Insa, spre deosebire de aceasta, unde existau intr-adevar multe coridoare si camere secrete, care erau insa accesibile majoritatii, Scoala de Vrajitorie a lui Sabin pare sa aiba constiinta proprie. Numeroasele ei camere si etaje se dezvaluie cu atat mai mult cu cat elevii progreseaza si ating noi nivele ale puterii.

Sfarsitul nu a fost chiar pe placul meu, poate pentru ca nu a fost idilic, desi innoada firele lasate dezlegate (loose ends – see what I did there? ). Nu ma pot plange, nu voi ramane cu intrebari fara raspuns si nici cu dorinta de nestavilit de a citi inca ceva din acest Univers. Sabin face o treaba destul de buna, dar nu te face sa indragesti vreun personaj in mod particular (poate doar unul din ele – Veronica, desi am si aici rezerve 🙂 ).

All in all, a fost o trilogie pe care nu imi pare rau ca am citit-o, cu ocazionale rasturnari de situatie si momente pline de actiune. Perfecta pentru zilele de vara, daca vreti sa va amintiti de zilele lipsite de griji ale copilariei si adolescentei.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Septembrie 7, 2013 în carti

 

Etichete: , , , , ,

Puteri Periculoase (Scoala de Vrajitorie #2) – E. Rose Sabin

Puteri periculoaseIn cel de-al doilea volum al trilogiei „Scoala de Vrajitorie”, aflam mai multe despre scoala Lesley Simonton si de ce a luat ea nastere. Printre protagonisti se numara chiar Lesley, alaturi de cel mai bun prieten al sau, Trevor, care pleaca impreuna sa isi descopere puterile in Comunitatea celor cu darul magiei, aflata in Port-Of-Lords. O data ajunsi acolo, necazurile incep. Cei doi, cu Trevor in frunte, sunt neglijenti si se lasa usor pacaliti chiar din gara (cam cum se intampla si in zilele noastre de altfel). Sunt drogati si jefuiti, insa au noroc sa nimereasca in casa unei vrajitoare foarte pricepute, al carei nume e posibil sa vi se para cunoscut – Veronica.
Desi destul de infantila in numeroase ocazii si lasandu-mi din nou impresia ca scriitoarea se grabeste in actiune, se grabeste sa ii omoare pe toti (much like our beloved George Martin) etc, cartea e o lectura interesanta si palpitanta. Desigur, tinerii au incredere in toata lumea, mai putin in cine trebuie. Dar asta e, din nou, aproape ca in zilele noastre 🙂
Veronica e personajul meu preferat din carte (si probabil din toata trilogia). E calma, are puteri nemasurate (e Adepta!) si duce pana la urma actiune la BUN sfarsit. Desi cineva va fi sacrificat in final, trebuie sa ne multumim cu ideea ca alegerea a fost a lui.
Nu voi spune mai multe, deoarece e usor sa stric surpriza vorbind despre o carte asa scurta, insa o recomand, la fel ca si pe prima – lectura usoara, care va duce usor cu gandul la Harry Potter, desi nu sunt la fel de complexe si nici pe departe la fel de amuzante.

 
2 comentarii

Scris de pe Septembrie 1, 2013 în carti

 

Etichete: , , ,

Scoala de Vrajitorie – E. Rose Sabin (cu minor spoilers)

aNu strambati din nas va rog :). Desi cartea pica in categoria young adult (desi eu credeam ca e mai degraba fantasy for kids sau ceva de genul), are niste elemente surprinzator de complexe. De la vraji care duc la dedublarea eului pana la pacturi cu fiinte malefice, cartea are de toate. Actiunea se desfasoara pe parcursul a 300 de pagini si poate de aceea scriitoarea face introducerea cat de poate de repede si apoi intra direct in actiune (pe scurt – Tria este o fata cu har care ajunge la o scoala pentru cei asemenea ei. Insa ce gaseste acolo o dezamageste profund). Eu cred ca m-am dezobisnuit ca actiunea sa inceapa repede. „Ceasloavele” pe care le citesc de obicei se „intampla” mai incet.
Un pic tras de par mi se pare si modul in care directoarea scolii se ocupa de niste studenti nastrusnici. Si aici ma refer ca nu se ocupa deloc, o lasa pe Tria, saracuta, studenta in anul I. Tria va ajunge in lumi paralele, se va imprieteni cu persoane cu o multitudine de haruri – metamorfoza, vindecare – si se va indragosti.
Actiunea ia o intorsatura mai intunecata spre sfarsitul cartii, culminand cu moartea protagonistei. There’s a catch here, nu e chiar major spoiler :).
Ciudat mi s-a parut si faptul ca scriitoarea pare ca nu a mai intentionat sa scrie alta carte in aceasta serie. Intr-un singur an, Tria absolva scoala si ajunge la ultimul nivel de constientizare a puterii – magicul numar sapte (7).
E o carte light, de citit in vacanta de vara. E palpitanta si scrisa frumos (si tradusa asemeni). Cuvintele curg natural, dandu-mi impresia de o carte buna, chiar daca aceasta nu exceleaza la capitolul introducere si incheiere :).
O recomand ca o pauza de la carti mai serioase. Sabin atinge niste lucruri destul de interesante si complexe, dar le da o nota mai pozitiva, chiar si asa. Nu trebuie sa uitam cine este publicul tinta!
I enjoyed it, pe scurt, iar acum mai am un picut si termin si urmatoarea carte din serie. Va tin la curent!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 18, 2013 în carti

 

Etichete: , , ,

Little People – Tom Holt

booksNu multi au auzit de Tom Holt si voi presupune pe buna dreptate ca cei care au auzit sunt printre altele si fani inraiti Terry Pratchett. Pentru ca Holt scrie ca si Pratchett, fantasy umoristic. Prima carte pe care am citit-o de el se numeste „Asteptam pe cineva mai inalt” („Expecting someone taller) (publicata la acum defuncta editura Noesis, cea care l-a publicat si pe Pratchett prima oara in Romania).
Spre deosebire de Pratchett, Tom Holt scrie mai usor si foloseste mai putine jocuri de cuvinte, nefiind necesara cautarea de sinonime in engleza chiar la fiecare pagina.

„Little People” este o carte despre exact ceea ce veti presupune din titlu. Oameni mici – spiridusi, daca vreti :). Si despre un copil – Michael – care vede unul si intreaga lui viata este data peste cap. Acesti spiridusi traiesc intr-o lume paralela cu cea umana, una utopica, unde poti sa dai pe fast forward toate lucrurile plicticoase si sa te bucuri doar de cele distractive. Unde toata lumea este innebunitor de fericita. Fiind o lume paralela, este de asteptat ca fiecare spiridus sa aiba un corespondent uman si vice-versa. Pentru ca universul trebuie pastrat in echilibru, daca vei trece de cealalta parte te vei preschimba in opusul tau – daca esti cel mai bun om de pe Pamant vei deveni un nesuferit dezagreabil si lenes in lumea spiridusilor. Spiridusi care sunt genii matematice dar care sunt capturati de „the bad guy” si pusi sa lucreze intr-o firma de pantofi de talie mondiala.

Cartea este si o mare poveste de iubire, insa sfarsitul nu a fost chiar ceea ce ma asteptam sa fie.
De remarcat ca Holt, sub aceasta poveste frumoasa ca un basm, creeaza o alegorie a „oamenilor mici”, pe care nimeni nu ii vede si nimeni nu ii baga in seama desi iata, fac atat de multe. Despre muncitorul de rand care lucreaza doar pentru a avea ce pune pe masa ziua urmatoare si caruia nimeni niciodata nu ii va multumi sau recunoaste meritele.

Mie mi-a placut si am citit-o usor si repede. Holt se numara printre scriitorii mei favoriti, desi i-am citit doar 3 carti pana acum. O recomand, in special fanilor lui Terry Pratchett, care ii vor gusta cu siguranta stilul.

 
2 comentarii

Scris de pe August 9, 2013 în carti

 

Etichete: , , ,

Foc in adanc – Vernor Vinge

De „Foc in Adanc” m-am apucat la recomandarea unui prieten, care mi-o descrisese nu altfel decat „geniala”.
Nu mai citisem nimic de Vinge, dar din cate am inteles, omul este foarte apreciat printre cei ce gusta SF-ul si tot el a facut predictia „Within thirty years, we will have the technological means to create superhuman intelligence. Shortly after, the human era will be ended.” (1993). Inca 10 ani, daca e sa ne luam dupa domnul Vinge. Desi ideea singularitatii tehnologice mi se pare fascinanta, nu e momentul sa vorbim despre ea :).

„Foc in Adanc” vorbeste despre un experiment al omenirii „gone terribly wrong”, care reuseste sa trezeasca o Aberatie, o superinteligenta care e capabila sa distruga intregi universuri dintr-o singura suflare. O data trezita, Aberatia (in engleza „Blight”) incearca sa distruga „anti-aberatia” (caci trebuie sa existe si asa ceva, nu-i asa?) aflata pe una din navele oamenilor experimentalisti mentionati mai sus. Ceea ce nu stie ea este ca nava pe care a lasat-o sa scape contine ceva de temut.

O data ce avem privirea de ansamblu a intrigii, incepem sa cunoastem cate un pic din universul lui Vinge si cateva din personajele acestuia. Trebuie sa va pregatiti un pic sa „wrap your heads around this universe”, ca este un pic diferit de ceea ce stim noi – but it could happen. Universul este impartit in mai multe „zone de gandire”, concentrice – o zona care nu poate sustine nici o forma de viata, Zona Lenta, zona de Dincolo (nu mai stiu exact traducerea aici) si Transcendentul. Fiecare zona sustine forme din ce in ce mai avansate de viata si tehnologie. In zona Lenta, zona unde putem presupune ca ne aflam si Pamantul azi, nu poate sustine viteze mai mari de viteza luminii..si multe alte tehnologii la care nu putem visa.
Tot in zona lenta facem cunostinta cu ceea ce mi s-a parut cel mai interesant concept al romanului – Stiletele, o rasa unde o minte (persoana) este formata dintr-un grup de mai multi indivizi (biologic vorbind – adica corpuri separate, o singura minte – un fel de haita, daca vreti). Sunt descrisi ca niste caini care stau in 2 picioare, foarte stransi unul langa celalalt. Interesant este ca acestia, desi pot comunica ca si noi, emitand sunete cu ajutorul gurii, pot comunica si telepatic, iar apropierea mai multor haite poate duce la pierderea concentrarii, printre altele. Un astfel de invivid-haita isi poate perpetua mintea pe parcursul multor generatii, deoarece desi invidivizii care il formeaza pot muri, sufletul (mintea, amintirile cum vreti voi) ramane ancorat in ceilalti supravietuitori.

Stiletele au un rol important in poveste, iar razboiul lor intern este cat pe ce sa distruga un Univers intreg.
Adaugam aici niste fiinte asemanate cu flori in ghiveci, pe care eu le-am indragit nespus, cativa oameni din colonii (2 + 2 la numar, nu mai multi) care se inhama impreuna la distrugerea Aberatiei si ai un roman pe cinste.
Daca ar fi sa ii dau o nota, i-as da un 3.5/5. Nu pentru ca nu mi-a placut, ci pentru ca m-a prins mai greu. Cum am mai zis, eu inclin spre fantasy, si tot incerc sa ies din „my comfort zone”, incetisor, incetisor.
Cu toate ca Vinge ar fi avut cum sa ne plictiseasca cu detalii tehnice, a ales sa nu faca asta si cred ca merita multumirile noastre. Nu a trebuit sa stau sa pricep lucruri prea complexe de fizica. Pe de alta parte, numai conceptul de Zone de gandire e destul de complicat o data ce incepi sa despici firul in patru, asa ca aceasta lipsa a detaliilor a fost binevenita.

Nemira a publicat si continuarea romanului, de care nu m-am apucat inca, pentru ca simteam nevoia de o pauza. Urmatoarea mea alegere a fost „Aleph” a lui Paulo Coelho, pe care am citit-o repede si usor. Poate ca o sa scriu si despre ea in viitorul apropiat.

Concluzia, pentru iubitorii de SF, cred ca este un must. Pentru restul, care nu stiu cu ce se mananca SF-ul, e o buna degustare a acestui gen, desi cum am mai zis, cred ca alegerea perfecta pentru asta este mai degraba Dan Simmons.
Eu v-o recomand. Pentru ca mi-a placut, dar nu m-am indragostit iremediabil.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iulie 21, 2013 în carti

 

Etichete: , ,

Trilogia Farseer – Robin Hobb

Ultima serie fantasy pe care am reusit sa o citesc a fost, uimitor, doar o trilogie! Pe numele ei, trilogia Farseer, de Robin Hobb, publicata de Nemira.
Trebuie sa recunosc, mi-a fost greu sa citesc prima carte. Si mai greu mi-a fost sa cred ca o sa ajung sa le termin pe toate. Dar pentru ca inima nu ma lasa niciodata sa las neterminata o carte inceputa, m-am incapatanat putin si am reusit sa trec cu bine de prima jumatate a cartii. De acolo, aproape ca a inceput sa imi placa. Ultimele capitole le-am citit pe nerasuflate si am apreciat (nu o data) situatiile limita la care au fost supuse personajele si cum au reusit sa treaca peste ele. Incepand cu volumul doi, Hobb pare ca a descoperit de fapt cum trebuie scrisa o carte, pentru ca intamplarile prin care trece personajul principal – Fitz – m-au lasat deseori cu dorinta sa mai citesc „doar urmatorul capitol”.
Ultimul volum insa l-am citit asa cum nu mai citisem o carte demult. Repede, in 3 zile. Poate si pentru ca am avut timpul necesar – am fost acasa, de Paste – dar mi-a placut la nebunie. Nu imi mai venea sa las cartea din mana si elementele fantasy aparute pe ultima suta de metri – care inainte fusesera doar zvonuri din manuscrise vechi – au fost binevenite. Deznodamantul a fost unul „bittersweet”. Nu a fost happy endingul pe care il doream, pentru ca povestea a fost, in principiu, una despre sacrificiu, datorie si loialitate.

Dar despre ce tot vorbesc? O sa incerc sa va trezesc interesul fara spoilere, pentru ca nu se cuvine 😀

Personajul principal este FitzChivalry, baiatul bastard al lui Chivalry, mostenitorul tronului celor Sase Regate. Cand mama acestuia se hotaraste sa renunte la el si sa il dea pe mana familiei regale, primul om pe care il cunoaste baiatul este mana dreapta a tatalui sau, Burrich, care ii va deveni mentor si prieten de-a lungul povestii.
Tatal sau renunta la mostenirea tronului si pleaca sa traiasca alaturi de sotia sa, Lady Patience. Insa in urma unei intamplari nefericite, Chivalry moare.

Urmatorul mostenitor al tronului este Verity, al doilea fiu al regelui Shrewd, print pe care Fitz il va iubi si sluji, facand pentru el lucruri de neinchipuit, incercand sa il apere de ura fratelui sau mai mic, Regal.

Fitz este recunoscut de catre bunicul sau, Shrewd, care se ocupa indeaproape de educatia sa, asteptand in schimb devotamentul sau, numindu-l „omul regelui”. El invata sa scrie, sa citeasca, sa se lupte cu sabia si pe ascuns, sa devina asasin.

Insa Fitz nu este un baiat obisnuit. El este inzestrat cu Mestesugul, ca toti cei din neamul Farseer, puterea de a comunica cu altii telepatic si de a le influenta gandirea. Puterea Mestesugului poate fi uriasa, putand provoca dureri ingrozitoare si chiar moartea. Si tot Fitz stapaneste, nestiutor, Harul, un tip de magie straveche, cu ajutorul careia poate comunica cu animalele si isi poate infrati inima si sufletul cu unul anume, pe viata.

De aici, intrigi, tradari, povesti de dragoste. Printul Regal face tot posibilul sa puna mana pe tron si isi tradeaza tatal si fratele in cele mai grele timpuri, deoarece Regatele sunt atacate de Pirati si nu sunt deloc pregatiti pentru ceea ce ii ameninta. Fitz face sacrificii uriase si il ajuta pe Verity sa duca la bun sfarsit chemarea Strabunilor. Ce implica insa acest lucru, va invit sa descoperiti 🙂

Cred ca personajul meu preferat a fost bufonul regelui, pentru ca desi reusim sa aflam cate ceva despre el, nu ii aflam vreodata numele, sau daca nu cumva, bufonul este, de fapt, o EA.

Recomand cartea iubitorilor de fantasy, insa va rog sa „aveti putintica rabdare”, promit ca devine interesant un pic mai tarziu 😀

 
2 comentarii

Scris de pe Mai 6, 2013 în carti

 

Etichete: , , , , ,

Zburatorii Noptii – nuvele de dragul nostru George R R Martin

Zburatorii Noptii

In primul rand, sper ca ati avut un Craciun Fericit. Al meu a fost frumos si plin de liniste. Eu asta iubesc acasa..pentru ca ma pot odihni in voie. Timpul trece altfel, mancarea e mai buna, somnul mai dulce.
Unul din motivele pentru care am asteptat concediul asta a fost pentru ca vroiam sa mai am timp sa citesc. Acasa imi vine si cheful de citit, de parca mi-as regasi vreun vechi eu, uitat, pe care il redescopar de fiecare data.
Ei, de data asta am citit „Zburatorii Noptii” de Martin (pana acum). Mai citisem nuvele de el, mai exact „Peregrinarile lui Tuf”, care mi-au placut surprinzator de mult. Eu nu cred despre mine ca sunt o fana a SF-ului. Cel putin, nu a celui „hardcore”, plin de nenumarate descrieri cu termeni stiintifici pe care ii pot urmari pana la un punct. Insa ultimele carti citite m-au facut sa imi schimb parerea – atat Martin cat si Dan Simmons. Poate pentru ca ei aveau si o frantura de fantastic pierduta printre cuvinte.

Inapoi la nuvele/povestioare, acestea sunt in numar de 6. Dintre acestea 4 au atins niste idei filozofice, care s-au invartit in jurul eternei intrebari a omului, despre Creatie, nemurire, Dumnezeu.

Nuvela dupa care este numita cartea este despre urmarea unui vis pana „in panzele albe”. Zburatorii noptii mi-au adus aminte, pana sa ii cunosc, de the Reapers din Mass Effect. Aceste fiinte sunt inconjurate de misticism, de legende ale popoarelor din toate colturile Universului, iar un om merge cu o echipa de oameni supra-dotati sa le spunem (cu diverse talente – o inginera care se conecta direct la calculator, un „medium” etc) sa ii astepte in locul pe care urmau sa il traverseze. Intre timp, lucruri ciudate se intampla, care te tin pe jar. Cineva incearca sa le puna in bete in roate, dar cine? 🙂

In „De om nu te-atinge” este vorba despre o religie care doreste sa se impuna cu orice pret, care omoara fara discernamant chiar si fiintele inteligente, insa sfarsitul este ciudat si lasa loc de interpretari (cel putin asa mi s-a parut mie).

Insa preferata mea este „Cantec pentru Lya”. A fost superba. Serios, mi-a placut peste poate :). Este despre doi telepati care sunt chemati sa observe un fenomen de „sinucidere” al unei populatii – shkeeni. Sinucidere este mult spus. Se duceau de bunavoie sa fie consumati de niste fiinte (paraziti) cand atingeau o anumita varsta, paraziti pe care ii considera Dumnezeul lor. Iar acest lucru ii facea deosebit de fericiti. Cei doi, un cuplu (ea era Lya, el era Robb) vin sa interpreteze si sa inteleaga DE CE acesti oameni merg sa moara de bunavoie. Ceea ce gasesc ii tulbura si ii surprinde, iar cei doi nu mai raman la fel dupa cele intamplate. Este o poveste despre cautarea Adevarului, a Fericirii supreme.

Va urez un Craciun Fericit! Eu ma duc sa citesc „Mort” – de Terry Pratchett 🙂

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Decembrie 25, 2012 în carti