RSS

Arhive pe etichete: povesti

Floarea de loldilal – Ana-Veronica Mircea

Floarea-de-loldilal-Ana-Veronica-MirceaNu mai citisem demult o carte de un autor roman. De o autoare romanca, cu atat mai putin. „Floarea de loldilal” a ajuns in posesia mea la unul din targurile Gaudeamus si si-a asteptat cumintica randul. Am inceput sa o citesc asteptandu-ma sa fiu dezamagita. Ceea ce a urmat mi-a depasit uimitor de mult asteptarile. Sper ca doamna Ana-Veronica sa continue sa mai scrie si sa ne arate ca romanii pot sa scrie si pot sa o faca chiar foarte bine :).
Cartea este o colectie de povestiri, majoritatea SF, insa cateva au tente fantasy (basm romanesc). Am intalnit idei originale (cel putin din punctul meu de vedere, nu uitati ca nu citesc chiar atat de mult SF 🙂 ) – ca inchisorile (n-1)-dimensionale, unde detinutii sunt trecuti la dimensiuni mai mici decat cele in care traiesc (bidimensional, 1-dimensional etc). Se abordeaza si ideea timpului si cum o modificare, oricat de mica, poate schimba cursul timpului in moduri neasteptate.
Ana-Veronica scrie frumos, cursiv, amuzant si usor ironic. Cartea am citit-o repede-repede. Nu numai pentru ca nu este foarte groasa, dar si pentru ca povestile imi placeau mult prea mult.
„Paradisul barbatilor” deschide cartea. Este povestea unui barbat care pleaca pe o alta planeta unde, din cauza unor mutatii ADN, se nasc aproape exclusiv fete, de aceea acestia trebuie sa importe barbati de pe alte planete. Insa nimic nu e asa simplu si frumos precum pare. Barbatul trebuie sa se supuna legilor locale, al numarului minim de sotii si trebuie sa aiba grija de toate. Iar o familie cu zeci de soacre nu poate fi linistita, nu-i asa? 🙂
Preferatele mele au fost „Slujba temporara” – pentru sfarsitul tulburator si implicatiile morale.
„Scrisoarea lui Zwiat” pentru ca a potretizat perfect o lume unde nu mai exista pareri si ganduri private.
„Sfinte Dumnezeule!” – pentru umor :).
„Clocitorul Josh” – sunt sigura ca stiu o varianta a povestii acesteia de undeva. Insa nici acum nu mi-am adus aminte de unde. 🙂
„Izvoditorul” – mi-a adus aminte de povestea lui Cthulthu.
De fapt, cu cat ma gandesc mai mult, cu atat mai adaug pe lista. Luati-o si cititi-o pentru ca merita! 🙂

Reclame
 
Un comentariu

Scris de pe septembrie 28, 2013 în carti

 

Etichete: , , ,

Viata prin ochii lui Murphy

Nu stiu daca exista vreo lege a lui Murphy care spune „Daca se poate intampla, atunci probabil ti se va intampla tie. Cu cat e mai rau, cu atat sansele cresc. Spre ghinionul tau”. Si daca nu exista, ar trebui sa se inventeze o data cu mine. Pentru ca saptamana asta am trait cateva intamplari care mi se pareau desprinse din filmele cu oameni ghinionisti.
Sa incepem cu …luni (sau marti, nu mai stiu exact), cand am avut placerea (din nou) sa raman incuiata intr-un loc public. Daca anul trecut era in dusurile caminului si puteam intelege, acum a fost in toaleta unei respectate banci unde voluntariez momentan (a se citi sunt intr-un internship neplatit 🙂 ). Am ramas incuiata adica. Si mai mult de 5 minute am incercat zadarnic sa rasucesc incuietoarea, timp in care au inceput sa ma doara degetele si sa mi se inroseasca de la atata efort. Noroc ca aveam telefonul la mine si am putut face un apel de urgenta la colega mea, Alexandra, care a venit imediat si m-a sustinut moral. Dupa care o alta domnisoara draguta a sunat pe cineva sa vina sa ma scoata de acolo. Baiatul care s-a prezentat mi-a spus sa incerc sa rasucesc in timp ce imping usa, lucru pe care il tot facusem si pana sa vina el. Cu diferenta ca atunci mi-a iesit si am iesit de acolo vie si nevatamata. A venit el cu karma pozitiva intr-un sac si mi-a dat si mie putina. Iata deci cum poti iesi dintr-o toaleta in care ai ramas inchis. Cu voie buna.

A fost luni. Pentru ca ceea ce urmeaza sa povestesc a fost marti. Cand am plecat de la facultate, sa ajung la acelasi sediu mentionat mai sus. Cand am ajuns in statia de ratb, 91 pleca in graba. Dupa el a urmat un 92, pe care l-am privit cu suspiciune, pentru ca nu eram sigura daca nu cumva face dreapta la piata kogalniceanu sau o ia inainte pe bulevard, cum vroiam eu. Insa am intrebat pe un domn amabil, care mi-a spus ca autobuzul ajunge fix unde vreau si eu. Increzatoare, m-am urcat si am ajuns la rondul din piata kogalniceanu, unde a facut dreapta si a oprit, stand putin mai mult cu usile deschise. Timp in care am continuat sa ma uit suspicios si am vrut sa cobor, insa domnul cu pricina m-a asigurat ca aici au statie troleele, si dincolo unde ziceam eu autobuzele. Ca mai apoi, masina sa iasa de pe bulevard. Astfel ca am asteptat sa intoarca si am coborat din nou la piata kogalniceanu. Noroc ca urma cap de linie. Deja usor nervoasa, caci intarziam, m-am urcat intr-un 90 unde niste controlori simpatici au inceput sa ceara „legitmatiile de calatorie”. Intamplarea a facut sa ceara unei persoane care, evident, nu avea asa ceva in posesia ei. Dar mai era putin pana in statie, asa ca a tras de timp si cand s-au deschis usile a fugit. Problema era ca pe usile alea vroiam si eu sa ies. Si desi am intentionat sa ma duc sa ies pe la mijloc, m-am gandit ca nu are rost. Asa CA CU „ma scuzati, ma scuzati”, neauzita de controlorii care ramasesera si blocau usa, am ramas in autobuz. Dupa CE CEi doi s-au hotarat sa coboare in ultima secunda, fix cat sa mi se inchida mie usile in nas. In zadar am apasat eu butonul de deschis usile, autobuzul a plecat nestingherit mai departe. Am coborat deja in culmea furiei la urmatoarea statie si am privit „puzzled” in jurul meu, pentru ca nu stiam unde e statia in directia din care venisem (stanga). Am intrebat 2 persoane care mi-au spus ca era „putin mai incolo”, spre dreapta. Putin mai incolo, bine bine, dar eu nu vedeam nici o statie. Asa ca mi-am intors privirile spre stanga, sa vad ca autobuzele veneau de pe o alta strada cu care se intersecta cea pe care eram. Traseul era putin diferit. Noroc ca nu m-am mai luat, din nou, dupa spusele altcuiva si, nestiind oricum unde era statia si neavand rabdare sa stau dupa semafoare si alte lucruri la fel de stresante si mancatoare de timp, am luat-o usurel (ca un mic speedy gonzalez ce sunt) o statie pe jos, prin frig si vant. Si am ajuns, in sfarsit, dupa ce cele 10-15 min aproximate de mine devenisera 40. Iata deci cum te poti invarti „ca un c** intr-o caldare”, cum bine zice o vorba. Ca mine.

 
2 comentarii

Scris de pe februarie 17, 2011 în viata urbana...

 

Etichete: , , , , , ,